Vă arăt încă un loc senzațional, foarte rar vizitat de turiștii români. Pentru că nu citisem nimic concludent în puținele rânduri care s-au scris despre el, l-am vizitat oarecum la noroc. Când am văzut ce puteam să ratez, m-am bătut singur până m-a amendat Poliția pentru tulburarea liniștii și ordinii publice.
Locul se numește Areopoli. Eu și numai pentru nume m-aș duce să-l văd. E un nume cu ceva olimpian în el, când l-am rostit mi-am închipuit un oraș în care îngerii coboară din văzduh la o cafea și o palavră relaxată, într-o lumină aurie, densă, și nimeni nu-ntoarce capul să-i vadă, într-atât sunt de obișnuiți localnicii cu rapelul îngeresc.
Nici după ce-am aflat de unde vine numele nu mi-am schimbat așteptările. O să vezi că nici nu era cazul.
Areopoli înseamnă Orașul lui Ares, zeul războiului
Mai întâi trebuie să recunosc că am pornit cu stângul, când primul lucru pe care l-am văzut în Areopoli a fost un supermarket. L-am ocolit strâmbând din nas, am ajuns pe o stradă din spatele lui, banală ca și el, am dat să parchez și un grec mi-a făcut semn că n-am voie să-mi las mașina acolo, deși era un drum public, fără vreun semn de restricționare. În 20.000 de ani de Grecie mi se întâmpla pentru prima dată asta, evident că nu mi-a picat bine. Dar mi-a trecut, că nu sunt supărăcios.
Bun, am parcat mașina și am pornit-o pe jos. Găsesc că e momentul oportun să te sfătuiesc să lași mașina la intrarea în micul oraș. Altminteri poți să ai surpriza din poza de mai jos. Cred că străzile sunt cu sens unic, numai că localnicii par să înțeleagă prin unic faptul că drumul e doar al lor, dacă ajung primii pe el; după ce-l părăsesc, drumul devine unic pentru alții, care eventual vin din sensul opus.
După câteva zeci de metri de mers pe jos, am intrat într-un loc care mi-a tăiat răsuflarea. În exact lumina pe care mi-o doream, într-un decor ca un studio cinematografic, doi băieți îi pasau mingea unei fete.
Era atâta pace și frumusețe în scena aia, încât m-am simțit ca-n poveștile în care afli de personaje care, printr-o spărtură din gard, intră din întâmplare într-un univers paralel, interzis și opac muritorilor de rând.
Totul era, sau părea să fie, perfect: liniștea care învăluia locul, apoi clădirile îngrijite și strada impecabil pietruită, ca un lego.
Nu m-a mirat să văd o grecoaică în vârstă care, cu un aer enorm de preocupat, spăla CU O PERIE ȘI DETERGENT bucata de stradă din fața casei ei. O spăla, cum să zic ca să înțelegi, cum își spală vecinul meu bemweul pe care l-a cumpărat amanetându-și garsoniera.
(Mi-a fost rușine s-o pozez, pentru că i-aș fi dat de înțeles că eu vin dintr-o lume în care oamenii nu curăță bucata de drum din fața casei lor. Cred că aș fi mers până acolo cu patriotismul, încât aș fi declarat că noi, în București, după ce spălăm asfaltul cu săpun bio, îl clătim cu apă Pi și-l parfumăm cu o cisternă de Rabanne One Million- o dată pe zi, firește )
După un colț am dat peste un bar în care o pereche tânără ieșise cu copiii la un suc:
Apoi am nimerit într-o altă tavernă:
…și apoi într-un restaurant mic, pe o stradă care are-n capăt un munte abrupt ca un zid, ce pare să crească din curtea ultimei case:
Umblam de colo, colo ca un câine înfometat, lăsat slobod prin sat în ziua de Crăciun: nu mai știam ce să admir mai abitir, ce să pozez mai repede, în fața cărui colț superb să cad în extaz:
Sunt locuri pe lumea asta în care nu scot aparatul din traistă, pentru că n-am ce poza. Aici, în Areopoli, nu-l dădeam din fața ochilor, mă ducea nevastă-mea de mână ca pe Andrea Bocelli:
La fiecare doi pași îmi venea să fac o poză:
… și tot așa
Sigur, nu toată zona veche e cu baruri și taverne- din păcate, dacă e să mă întrebi (eu cred că lumea ar fi mai frumoasă dacă crâșmele ar fi mai numeroase decât toate băncile și farmaciile la un loc). Dar nici restul nu-i de disprețuit, dimpotrivă.
Și aici, în zona de case, am găsit aceeași grijă pentru detaliu, curățenie și frumos:
V-am mai spus pe undeva că partea asta de Peloponez e una a turnurilor. Iată că nu v-am mințit:
Acum o să scriu două rânduri în onoarea unui grec care face pâine. Fațada modestei sale brutării e ca o florărie- ca să aibă loc pentru cât mai multe ghivece, fiindcă nu-i mai ajungea strada, omul a înfipt în zid o duzină de polițe din piatră:
Dacă nu m-ar fi lămurit nasul ce se întâmplă înăuntru, aș fi jurat că e o dugheană de unde poți cumpăra mușcate, oale de lut și pitici de grădină:
Abia înăuntru te lămurești pe deplin: e o brutărie cu șarm, firească, fără fason, cu jarul dând pe-afară din vatră, o poză cu mama brutarului și…
… o expoziție a ruginiturilor pe care le-a găsit grecul prin vechi unghere, fără legătură cu dospitul pâinii: tălăngi, furci, cosoare, burghie, ferăstraie și ciocane, poate și un forceps (aici nu pot să fiu chiar atât de sigur, că nu-s moașă):
Mi-a plăcut la nebunie. Într-o epocă în care toată lumea încearcă să pară ”profi” și ”focusată”, punând în brutărie poze cu spice, palme ce frământă aluatul și alte decorațiuni specifice tagmei, grecoteiul mititel, grăsuț și binedispus a decis să-și împodobească odaia cu un ditamai joagărul. Bravo lui.
Un bravo din inimă și pentru intrarea asta de hotel. M-aș caza acolo fie și numai ca astfel să pot recompensa bunul gust al proprietarului:
… proprietar care, iată, nu s-a temut să-și lasă pe zid, la îndemână, ghiveciul cu artificii vegetale:
Tot învârtindu-ne, ne-a prins amurgul în Areopoli. Lumina galbenă, din străvezie și ușoară, cum fusese până atunci, s-a-ngreunat ca un un grăunte de polen udat de rouă, a devenit păstoasă și materială, părea că se lipește de ziduri și le incendiază:
A fost una dintre cele mai frumoase înserări ale vieții mele.
PS: Foarte aproape de Areopoli e un alt loc pe care n-ai voie să-l ratezi.
Învidiez brutarul pentru colecția de fiare vechi ( nu mai vorbesc despre faptul de a locui acolo, e de la sine înțeles). Am reușit să adun și eu câteva obiecte vechi din lemn și metal, patinate de folosință și mă uit la ele cu mare plăcere, cu bucurie chiar, regretând doar că nu-mi pot povesti nimic din ce au făcut la viața lor.