Știm cu toții că România are o geografie de vis, o climă fantastică și oameni cu care poți să faci treabă. Dar lucrurile nu merg bine. De ce?
Sunt multe motive. Probabil cele mai importante două sunt: impotența și incultura statului și lipsa de educație a aproape tuturor celor implicați.
Proprietarul unei excelente pensiuni de la Gurile Dunării îmi povestea că a fost într-un schimb de experiență la un omolog austriac. Ce i-a spus gazda, pe scurt?
Autoritățile au stabilit că toate pensiunile din acea zonă trebuie să se încadreze într-o anumit stil arhitectural, considerat ca specific locului. Numai că statul, după ce a zis asta, nu și-a pus mâinile în buzunare și a plecat la plimbare fredonând o manea, ci a zis ceva de felul: uite, vă impunem asta, iar ca să faceți așa vă și ajutăm cu un credit pe termen lung, la care dobânda va fi fooarte mică. Ah!, și mai e ceva: aveți obligația să creșteți 5 vaci din rasa cutare, cel puțin 10 ani. Pentru că japonezul, bulgarul sau românul vin aici și vor să pozeze o vacă bălțată pe pășunea alpină, așa cum se așteaptă. Nu struți sau zimbri.
În România așa ceva nu se întâmplă. Nu te oprește nimeni să faci în Maramureș o vilă roz, cu popice la balcoane și mână curentă din inox, în timp ce casele de lemn, vechi de sute de ani, sunt dezmembrate și vândute în Austria sau Elveția.
Vrei să încadrezi poarta din imitație de fier forjat (dublată cu plastic transparent) cu doi lei din ipsos vopsiți roz? Să pui în mijlocul curții o replică după Statuia Libertății, iar sub cornișă LED-uri verzi? Păi fă-o, că nu te ține nimeni, bani să ai!
Mă gândeam la toate astea în timp ce mă plimbam prin zona Ciocanu- Șirnea- Fundata. E un teritoriu fantastic, o poezie geografică, o zonă ca o stampă japoneză. Dacă Dumnezeu există, el a făcut tot ce trebuia, apoi a tras linie și l-a lăsat pe om.
Și ce face omul? Crește struți într-o zonă în care ocupația principală e oieritul. C-așa zice în Miorița, că un struț a venit să-i dea de știre ciobanului despre decesul lui iminent.
Peste șița superbă cu care sunt placați pereții caselor vechi dă o vopsea gălbuie sau căcănie, iar dacă face o casă nouă are îndrăzneala să-i pună acoperiș din tablă albastră, cum îi place soției și era și ofertă bună la magazinul de bricolaj. Din douăzeci de case, mare mirare să găsești una la locul ei.
După ce pleci din Ciocanu spre București dai de schitul rupestru de la Nămăești. Nu e Meteora, asta e clar. E abia o biată încăpere, scobită într-o stâncă moale, cam cât dresingul de pantofi de vară din vila lui Dragnea . Peste mini peștera aia s-a construit o bisericuță interesantă. Ar putea fi bine.
Ar putea fi bine dacă treci cu vederea peste oroarea încropită înainte de intrarea în biserică; popii i-a plăcut așa mult ideea, încât a socotit că ăsta e primul lucru pe care merită să-l vezi, înainte de-a trece pragul schitului.
Într-un soi de grotă artificială, nu mai lungă de doi metri și tot cam atât de lată, cu pereți din mușama imitând stânca (cum trebuie să fii ca să acoperi o stâncă adevărată cu un plastic ce imită stânca?), e reprezentată un soi de Naștere a Mântuitorului cu pitici din plastic și ipsos. Pentru că popii i-a fost greu, sau nici nu și-a pus problema să construiască un relief pentru această scenă, nașterea lui Hristos se petrece pe niște rafturi, întocmai mărfii așezate pe galantar.
Pe un raft e doamna mama a lui Iisus, care arată fix ca Albă-ca-Zăpada, într-un colț e un Rege care probabil e taică-su, iar la mijloc, răscrăcărat într-un fel de ghiveci de flori din răchită, însuși Iisus, binecuvântând fără discernământ pe toată lumea, inclusiv pe domnul popă care a făcut această dumnezeiască amenajare.
Pe treptele inferioare, în ordinea numerelor de pe tricou, sunt magii, două animale de grajd și câțiva îngerași mici și drăgălași, cu rochii până în pământ.
De ce poți tu să vezi așa oroare? Pentru că popa, dacă n-are minte, are în schimb voie să facă orice. Nu-l trage nimeni de barbă, nu-i bate nimeni obrazul pentru drăcoveniile care-i circulă pe sub potcap.
Mai mergi un sfert de ceas și dai peste fosta casă de vacanță a fostului director TVR Paul Everac, personajul care a făcut cel mai urât Revelion TVR din toate timpurile.
Veți recunoaște ușor locul, pentru că la stradă este semnalizat printr-o drăcovenie din tinichea care-ți urează, ca la nunțile de țară, să fii bine primit:
Primul lucru pe care-l vezi când intri pe proprietate este un fel de garaj cu frescă în stilul realismului socialist, cu oameni ai muncii în diverse posturi reprezentative, garaj păzit de o ceată de muieri meditative, fabricate din ciment ordinar:
Ca să fie clar cui se adresează, proprietarul locului (între timp decedat, dar n-aș risca să afirm că trecut în lumea celor drepți) a pus un frumos panou publicitar, care exclude pe majoritatea turiștilor, îmi închipui:
Curtea și împrejurimile sunt pline de statui oribile, din ipsos și ciment vopsit cu bidineaua. Din arbuștii aleii se ițește scăfârlia lui Decebal, ceva mai încolo dai de țeasta lui Traian, iar curtea e plină de Eminești și Sadoveni și alții din Clanul Artiștilor de Manual înfipți într-un fel de țepușe de barbecue.
Așezământul, ce mie-mi pare a fi curtea unui ospiciu în care suferinzii își tratează nevrozele făcând „artă”, era numit de către curatorul ei sărit de pe fix drept o oază de cultură. Aș zice că e mai degrabă o găoază de cultură, dacă n-ar fi și dame printre noi.
Primarul din localitate e atât de extaziat de alcătuirea pretins artistică, încât ar vrea să cumpere drăcovenia pentru a o transforma în Muzeu. Și hai să zicem că n-ar fi neapărat o idee rea dacă ar fi un Muzeu al Stupidității. Problema e că primarele crede că asta e ARTĂ. Iar decizia e la el, firește (dacă-și convinge consilierii, dar m-ar mira să nu).
În rest, cum vă spuneam, dealuri superbe, pomi răzleți, drumuri șerpuite. Dumnezeu și-a făcut bine treaba. Era rândul nostru, dar…
