Mani e una dintre cele mai frumoase zone din peninsula Peloponez, iar Vathi (sau Vatheia) este considerată reprezentativă pentru Mani. Am fost acolo, am făcut poze și pipi, acum sunt în măsură să vă spun de ce e celebră.
Un motiv ar fi poziția. Vathi e construită pe vârful unui munte cu vegetație scundă. De aproape oriunde ai privi-o, casele ei se detașează pe cer ca pe un fundal de studio fotografic. Și e ușor să o privești de aproape oriunde, fiindcă șoseaua îi dă ocol precum centura se învârte pe lângă burtă.
Un alt motiv ar fi arhitectura. Sunt case turn, de câteva etaje, construite din piatră, cu ziduri drepte și ferestre mici. Fără balcoane, cornișe sau alte brizbizuri utile și plăcute ochiului.
Dacă nu te rănește la sensibilitate, aș zice că seamănă cu niște mici temnițe. De fapt, ele sunt mici cetăți individuale, făcute să fie (cât mai) invulnerabile la atacul din exterior. Dar au fost și un fel de pușcării familiale, veți vedea mai jos de ce.
Un motiv la fel de important e faptul că Vathi e un orășel fantomă, care îți dă senzația că a fost părăsit în mare grabă, fără ca oamenii să aibă timp să strângă așternuturile și să încuie ușile.
Am ajuns acolo seara, când soarele făcea bâldâbâc în mare și vă asigur că e genul de loc în care ți se ridică părul pe ceafă- sau în alte regiuni în care-l mai ai.
Liniștea era profundă ca într-un studio de înregistrări cu pereții vătuiți. De undeva se auzea clipocitul unei picături care cădea pe o suprafață metalică, la intervale regulate.
Am băgat capul prin ușa deschisă și am văzut o cameră aproape normală, cu mobilier și instalații aparent funcționale. O mătură, perdele la fereastră și putea deveni o odaie ca oricare altă odaie locuită. M-am retras rapid, cu senzația că aș putea fi oricând admonestat pentru încălcarea proprietății.
Se făcea întuneric, șopârlele se retrăgeau de pe stâncile în care își încălziseră oasele, mirosul ierburilor încinse de zăduf se ridica în aerul care părea că prevestește ceva rău, mă simțeam ca într-un western grecesc în care un mustăcios cu pistoale uriașe urma să-mi apară în cale și să-mi fure tot ce aveam mai bun cu mine, respectiv nevasta.
Stranietatea locului a fost subliniată de micul răzor cu legume abia udate la rădăcină și de motocicleta cu motorul cald, lăsată lângă un zid ceva mai încolo, apoi am fost surprinși de glasurile puternice, dar liniștite venit de undeva din față.
După un colț aveam să dăm peste un tânăr cocoțat pe o scară ca să schimbe un bec din instalația de iluminat public, secondat de două femei uscățive. Scena era de film noir franțuzesc, n-aș fi fost deloc mirat să aflu că pe scară e Belmondo, iar la picioarele lui Jean Moreau, în coproducția internațională „Cum să-l speriem pe Mazilu cu un bec și câteva tomate”.
Vathi chiar are toate ingredientele unui loc hărăzit cinematografiei. E teatral, mișcător, plin de subînțelesuri. Te face să te gândești la tine, la firul de praf care ești în pulberea lumii.
Vathi e un loc înșelător. Crescuți în poveștile hollywoodiene cu prinți, prințese și castele cu flori sub fereastră, suntem tentați să ne închipuim un Vathi în care ciripesc păsărelele, grecoaicele ies să atârne rufe pe frânghiile bătute de un vânticel zburdalnic și cald, în timp ce grecii cu mustăți imense ies la o cafea, în taverna plină de fum de țigară.
De fapt,
Vathi a fost un loc al cruzimii, războiului și al vieții dure, trăite sub semnul lui care-pe-care.
Un călător englez de la 1800 afirma, pe baza mărturiilor unui localnic, că 100 de oameni ar fi murit în războiul civil de 40 de ani, dintre bandele locale. Dacă vi se pare un număr mic, gândiți-vă că la 1700 trăiau aici 212 persoane, împărțite în 54 de familii. Iar familia, aici, era ceva mai mult decât „tata și mama și mamaie și tataie care îmi spun o poveste seara la culcare”.
Bărbatul fiecărei familii era un fel de Dragnea al familiei, un dictator de buzunar care controla tot. El făcea legile și stabilea și pedepsele, atunci când i se păreau necesare. Imaginați-vă atmosfera profund misogină, în care femeile erau doar cu puțin mai mult decât caprele (cele din urmă măcar dădeau lapte…), iar copii erau bineveniți mai ales dacă se nășteau cu moț între picioare.
Între 1750 și 1900 regiunea a fost controlată de 8 clanuri mari, dintre care 4 aveau buletin de Vathia.
Turcii au fost atât de puși pe gânduri de colțoșenia localnicilor, încât au preferat să-și exercite prin intermediari controlul asupra lor.
Viața aspră, resursele puține și relațiile de vecinătate asemănătoare celor dintre oamenii care locuiesc la bloc a dus la o depopulare constantă a așezării.
În 1979 mai erau doar 11 localnici, în principal bătrâni care nu se puteau muta în vecinătățile mai prospere. Guvernul a intervenit, pentru a stopa declinul și a transforma locul într-o destinație turistică, dar rezultatele au fost modeste și pe termen scurt.
Introducerea electricității, în 1980, a coincis cu o scurtă rejuvenare citadină. În doar zece ani numărul locuitorilor permanenți a ajuns la 60, iar recordul a fost atins în 2001, când erau înregistrați 216 vathieni. Din păcate, mult așteptatul val turistic n-a mai venit, ușile pensiunilor s-au închis și, în 2011, doar 33 de suflete mai număra așezarea. Majoritatea locuiesc mai degrabă la extremitatea vechii așezări, în coada ei.
Probabil că lucrurile se vor schimba în bine după publicarea acestui articol. Mă aștept ca zeci de oameni să dea năvală acolo, încă din vara acestui an. Vom vedea.Până atunci, nu omiteți faptul că Vathi este foarte aproape de Areopoli, pe care nu aveți cum să nu-l vizitați, dacă vreți să rămânem în relații bune!
Să nu uit: regiunea arată așa:
Relativ minunat spre fantastic, aș zice.
