Milos e una dintre insulele pe care aș vrea să le mai văd o dată, înainte să mă bage nevastă-mea în călduri, la cuptor, cu flori din plastic pe piept și pantofi de hârtie în picioare. E locul pe care, când îl vezi, te bați singur, sau măcar îți tragi o palmă pe frunte: „cum ar fi fost s-o ratez?”
Am ajuns târziu în Milos. Era un amurg roșiatic și înfrigurat, cu nori îndesați unul în altul ca oamenii din tramvaiul 41, dimineața la ora 8. Aveam cazarea luată pe internet. Alesesem ceva care să îndeplinească mai multe cerințe: arhitectură cicladică, perspectivă de la bună spre perfectă și acces ușor spre celalalte zone din insulă pe care urma să le vizităm.
Apropo de acces. Insula are 168 km2. Bucureștiul are vreo 230, la ultimele măsurători făcute cu o precizie aproximativă. Dacă până și Bucureștiul îl poți străbate într-o oră, o oră și jumătate, vă închipuiți ce înseamnă să te miști prin Milos, unde majoritatea șoselelor sunt excelente și libere de bemveiști.
Așa arată vila în care am stat. E pe vârful unui fel de istm care are la stânga un golf larg și pustiu, iar la dreapta un altul, construit. Pe țărmul celui de-al doilea este Plaka, micuța așezare aleasă drept capitală a insulei, de unde se iau bărcile/feriboturile, când vrei să pleci undeva. La stânga sălbăticie, la dreapta orășel alb ziua și sclipitor ca bradul de Crăciun noaptea.
Apartamentul are o terasă largă și vreau să vă asigur, cu toată luciditatea de care încă mai dau dovadă, că de-aici am văzut unele dintre cele mai frumoase apusuri din viața mea.
Dar tu ești cititor năzuros, că altfel n-aveai ce căuta pe acest sait, așa că o să mă întrebi: bine, coane, dar o baie facem și noi pe undeva?
Cu întrebarea asta mi-ai dat apă de mare la moară.
Milos e regina plajelor.
În cea de lângă vilă n-am intrat, deoarece pe mal erau niște pietricele cam cât testiculele mele după ce fac un duș rece. Mă rog, puteam să fac, dar n-am vrut. (În schimb, mi-e rușine s-o recunosc, am adus vreo trei pietre acasă, în portbagaj). Știi cum e, când îți dă mâna la vită Kobe strâmbi din nas la parizerul din zgârci.
Am luat mașina și, după vreo 10 minute, ajungeam în locul ăsta. Apă ireal de albastră, golfuri săpate în roca moale, poduri și podețe pe sub care poți înota. E adevărat că nu sunt șezlonguri, bici-bar, porumb fiert și bumți-bumți în difuzoare, dar noi ne-am învățat să ne mulțumim cu puțin: dacă e perfect, pentru noi e suficient.
Milos e o insulă vulcanică cu piatră moale. Dacă o să mă mai citești și cu altă ocazie, o să vezi cum au folosit localnicii acest lucru în avantajul lor. Deocamdată vă arăt doar un beci improvizat, aflat lângă casa omului. O grotă închisă cu ușă, care asigură un climat răcoros și uscat în tot timpul anului, fără absolut nicio cheltuială afară de scândurile și clanța ușii. Aș vrea să am așa ceva lângă casă. Dar n-am.
În schimb, am să mai scriu, mai ales dacă vărsați o dată milioanele alea în cont sau, hai, dacă mă îndemnați.
