Dacă ar fi om, Plaka Milosului ar spune ce-ar trebui să spună și nevastă-mea, dacă Doamne ferește ar fi lucidă: merita mai mult de la mine.
N-am avut decât o seară pe care să i-o dedicăm. O plimbare cam pe fugă, în care am încercat să vedem cât mai multe locuri și mai ales să ne rătăcim pe străzi. Să te rătăcești intenționat e de multe ori o rețetă sigură pentru descoperit locuri fantastice.
Plaka e, ca majoritatea așezărilor cicladice, un labirint de străduțe înguste și sucite. Dacă te așezi pe pragul unei case și faci săritura broaștei, poți ajunge mai mereu pe pragul casei de vizavi. Presupun că unii greci chiar practicau sportul ăsta, când vecina de peste drum rămânea singură acasă.
Se spune că explicația acestei aglomerări șerpuitoare ar fi dorința localnicilor de a-i confuza pe pirați. Această explicație are măcar meritul de a le crea piraților o imagine foarte proastă, de buimaci și tolomaci, care nu erau în stare să prăduiască decât la drumul drept: cum îi băgai pe drumuri cotite, cum le dădea eroare la gps și se blocau locului, ca bezmeticii.
Nu cred că ține, dar nu-i treaba mea să le spăl rușinea. Mai degrabă ți-aș zice vreo două.
Prima ar fi că Plaka e de pe la 1800. Adică, deși e o așezare mică, doar câteva sute de case, ai ce vedea: clădiri cu obrazul alb, mai toate bine îngrijite, multe cu etaj.
A doua ar fi că Plaka e construită în mare parte din materiale aduse din așezarea veche („Chora”). Când n-au mai încăput în vechiul Kastro, oamenii au căutat un loc potrivit în care să se mute și n-au venit cu mâna goală. Dacă ești atent, vei vedea (ca-n fotografia de mai sus) că în multe fațade sunt incluse elemente de arhitectură anterioară: stâlpi, cornișe, baluștri.
Ce-o să-ți placă dacă vizitezi Plaka? Culorile. Ca mai toate cicladele, locurile astea respiră bucurie. Un om posac nu-și vopsește în culori vesele toate ghivecele pe care pune mâna, nu?
Sunt și câteva taverne în care, oricât ai fi de corporatist, te simți obligat să stai și să visezi cu ochii deschiși:
Noi căutam una, Utopia Kafe, de pe terasa căreia se spune că ai vedea un asfințit divin. Cu totul surprinzător, am găsit-o, însă n-am găsit și o masă liberă în prima linie. Să văd apusul peste două rânduri de cefe nu m-a interesat niciodată, deci ne-am căutat propriul loc.
Am luat-o la întâmplare și pe drum am văzut:
Apoi, pe măsură ce soarele se rostogolea leneș spre linia în care marea se potrivește cu cerul, lumina s-a schimbat și am văzut:
… ceva după colț:
Plaka, de sus, arată așa:
Dacă te uiți în cealaltă parte, o să vezi ce vedeau și cele două fete cu rucsace, pe care le-am invidiat maximum pentru viața pe care puteau să o aibă ele două, singure, la șaptesprezece sau optsprezece ani, fără părinți care să le spună că nu e bine să șadă cu fundul direct pe piatra rece…
Am găsit o biserică peste care cerul se întindea epocal și dramatic:
Apoi am găsit locul pe care-l căutam: cel în care, după colț, urma să fac pipi fotografiez unul dintre cele mai frumoase apusuri pe care și le poate dori un om:
MESAJ PROMOȚIONAL: Dacă intri pe acest link e posibil să câștigi sigur o amuletă magică pentru încheietura brațului, care se poartă la gât, un șifonier de călătorie care nu poate fi mișcat din loc și ochelari de soare care lasă lumina să treacă, ideali când îi folosești pe întuneric!
