Acest articol apare ca urmare a celor trei sute de scrisori pe hârtie pe care mi l-ați trimis la poșta electronică a redacției. Le-am citit pe toate cu mare atenție și, din câte mi-am dat seama cu aproximație certă, 86.97% dintre voi mi-ați cerut să scriu despre celălalt port pescăresc al insulei Milos.
Nu pot să-mi refuz cititorii, mai ales că ei mă plătesc și, cum se zice pe la noi pe la țară, în sectorul 3 din București, clientul nostru, stăpânul vostru. Deci.
În Mandrakia se ajunge, ca în foarte multe locuri din acest Univers- cu excepția feței nevăzute a Lunii- cu mașina. Specialiștii americani spun că nu contează culoarea mașinii, dar noi am zis să fim precauți și am fost cu una vopsită în ceea ce bărbații numesc „culoare închisă”, iar femeile concise „gri petrol șobolan cu nuanțe cenușii”.
Aș putea să divaghez puțin și să vă spun că drumul e bun, parcarea pe unde apuci (dacă nici în sălbăticie nu găsești loc de parcare, nuș ce naiba mai cauți la volan) și alte alea, dar mi se pare că bla blaurile astea nu-și au locul aici, ca atare nu le amintesc. Deci nu vorbim despre asta.
Am să vă spun, însă, că primul lucru pe care-l vedeți după ce vă dați jos din mașină (cred că v-am spus, noi am fost cu una de culoare închisă) este ăsta:
Bun, apă albastră la un capăt și turcoaz la celălalt, țărm alb gălbui și ne oprim aici cu precizările geologice, că mă oftică.
La fel cum m-a ofticat și să văd că am făcut drumul ăsta ca să vedem trei garaje la malul mării. Măcar de-ar fi fost vreo douăzeci, nu?
Bine că am avut răbdare și am făcut câteva zeci de metri pe jos. Când ne-am apropiat am văzut că, de fapt, erau mai multe garaje:
După ce cobori niște scări vopsite
ajungi lângă garajele despre care, dacă n-ai adormit între timp, te-am tot bătut la cap:
Și odată ajuns jos, vezi că, de fapt, portul pescăresc este închis într-o potcoavă din care, de departe, nu vezi decât jumătate. Cealaltă jumătate e vizibilă doar când ajungi aici, și zău dacă nu m-a bucurat asta!
Spre deosebire de celălalt port pescăresc, despre care am scris aici, Mandrakia încă a rămas exclusiv al pescarilor.
Dincolo de ușile vopsite în albastru sunt atelierele în care bătrânii pescari își vopsesc bărcile cu care chiar prind pește- sau, mă rog, măcar intenționează să-l prindă:
Sigur că mai sunt și unii care vin aici doar ca să își bronzeze cracii, dar asta-i altă poveste:
Mie mi-a plăcut, ca peste tot în Ciclade, să văd preocuparea înduioșătoare a oamenilor de-a înfrumuseța locul în care le e dat să trăiască. Nu e nevoie de foarte mult ca să dai ceva veselie unei stânci:
Cu o elice scoasă din uz, câteva scoici și două kile de vopsea poți să faci minuni, mai ales dacă arăți turistului și păsărica din dotare:
Vreau să-ți spun că, deși e un loc izolat și foooarte puțin comercial, Primăria a amenajat o bancă la umbra unor arbuști, iar când afară sunt 35C nu poți decât să apreciezi efortul ăsta:
Îți mai spun că sus, pe creastă, e o terasă superbă:
iar despre multe alte lucruri vom vorbi data viitoare, dacă mai dai pe aici.
