Kimolos. O insulă mică, dar cu suflet mare

Îți scriu azi despre o insulă neglijată de turismul de masă, din fericire. E mică, fără ruine care să atragă pensionarii japonezi sau all-inclusive-uri pentru englezul care nu vrea decât să-și prăjească pielea și să mănânce cartofi prăjiți.

În mai, când am fost noi, ne-am întâlnit cu exact patru turiști. Am călătorit pe același ferry minuscul.

Călătoria druează jumătate de oră. 13 euro doi adulți +mașină

Mi-a plăcut inclusiv drumul cu vaporașul. Urăsc feriboturile mari, cu mai multe punți suprapuse, care sunt un fel de blocuri maritime, gălăgioase și forfotitoare ca niște malluri. Vaporașul spre Kimolos e ca o „cursă” de țară din România, veche dar bine întreținută. Duduie, uruie, face ca toți dracii dar te duce unde trebuie. Puținii pasageri se cunosc bine între ei și vorbesc tare, cât să acopere motorul bine ambalat.

Când ajungi în Kimolos o să vezi asta:

Și apoi asta:

Sfatul meu e să lași mașina la intrarea în orășel. Sunt suficiente locuri în care poți s-o tragi pe dreapta, toate fără plată și, cum nu cred că e poliție pe insulă, n-are rost să te gândești dacă ai parcat-o bine. De altfel, din experiența mea, și dacă ar fi poliție nu s-ar deranja cu așa ceva.

Majoritatea străzilor sunt foarte înguste. Dacă te-ai încumeta pe ele cu mașina, ai risca să ajungi față în față cu unul care vine din sens opus.

Sigur că sunt sensuri unice, dar în insulele din Grecia regulile astea funcționează doar pe hârtie și în capul ăluia din primărie care face regulile de circulație. În realitate oamenii le cam ignoră și absolut nimeni nu e deranjat. Dacă te întâlnești cu cineva care vine din sens opus mai dai în spate, mai tragi pe dreapta, mai râcâi un zid dar te descurci. Însă nu e cazul să ajungi în situația aia.

După cum vezi, motocicleta e pe o stradă interzisă motocicletelor. Cui îi pasă? Lasă-i pe elvețieni să se streseze cu asta.

Pentru mine locurile nu sunt locuri, sunt stări. O stare bună poate salva și un loc prost, după cum mă lasă indiferent un loc bun, dar care nu mă ridică în starea de plutire pe care o visez.

În Kimolos a fost minunat din chiar primii douăzeci de pași.

Noi urcam panta unei străzi, iar din sens opus cobora un moșneag guraliv, care saluta pe toată lumea și se oprea la fiecare să schimbe câteva vorbe, cu aerul că le-a dus dorul, de parcă nu i-ar fi văzut de decenii.

În mijlocul străzii, pe căldura dogoritoare a prânzului, așezat în genunchi, un om scotea buruienile dintre pietrele pavajului. Cu grijă de neurochirurg, concentrat și în același timp relaxat. Murmura o piesă grecească când moșneagul a ajuns lângă el și așa a început o ciripeală de „Yasou, Vasilis cutare-cutare”, care a ținut vreo cinci minute, până a luat-o moșul la pas.

L-am găsit pe om ciupind buruienile, la fel de concentrat, și peste două ore:

Pe moș aveam să-l vedem și în alte locuri ale micuțului orășel. Salutându-i pe toți și intrând în vorbă cu ei.

Populația constantă a orașului Kimolos numără 600 de capete, mai toate bătrâne

Și pe tine te va saluta toată lumea, dacă vei ajunge acolo. Oamenii n-o fac ca pe un automatism și nici în silă. Sunt bătrâni cu mulți ani peste tine care-ți caută privirea ca să te salute. Nu știu cum stau cu bolile, cât de mare le e pensia sau dacă duc dorul vreunui copil plecat la muncă în Atena. Ce știu e că am avut senzația minunată a unei comunități calde, primitoare, care nu-ți dă binețe pentru banii sau funcția pe care o ai.

În vârful unei străzi în pante, suficient de largă pentru o mașină, un moș și-a oprit motocicleta cât să ne lase pe noi să trecem liniștiți pe lângă el. Deși noi eram doar doi, nu ditamai grupul. Și, evident, mi-a căutat privirea ca să mă salute cu căldură. O astfel de întâmplare, pentru mine, face cât o mie de piscine cu bulbuci și șampanie pe margini.

Orășelul, pe care-l străbați în vreo oră, o oră și ceva, are multe locșoare superbe. Trebuie doar să nu te grăbești, iar dacă poți, să-l străbați la ore diferite, pentru că unghiul sub care cade lumina soarelui schimbă mult peisajul. Rezervă-ți câteva ore pentru oraș, ia prânzul pe undeva și când termini mai dă o tură: n-o să-ți pară rău.

Majoritatea caselor sunt bine îngrijite. Case modeste, nu palate. Dar albe, curate, iar strada pe care se află n-are pic de buruiană și majoritatea rosturilor dintre pietre sunt vopsite cu alb, ca mai peste tot în Ciclade. Trebuie să fie un efort să menții lucrurile așa, dar truda asta pare să fie în firea oamenilor.

Evident, n-am văzut nici urmă de gunoi pe străzi. Nici coji de semințe, nici pachete de țigări, nici PET-uri. Nimic.

Am mâncat și am băut un vin bun la o tavernă în care un om plăcut, cu o față cinstită și luminoasă, a făcut tot ce-a putut să ne simțim bine. Și chiar ne-am simțit. Cât am stat noi acolo, a oprit un grec care părea să aibă o treabă undeva, dar s-a oprit, s-au așezat la masă, a venit și un al treilea, toți trei molcomi, veseli, sporovăitori și fără grabă.

Era pace.