Una dintre cele mai spectaculoase ape în care mi-a fost dat să înot. Albastră sau verde, în funcție de direcția din care o privești și de profunzimea ei, cu o limpezime de râu de munte și incredibil de curată.
Am găsit-o din întâmplare, cred- dacă întâmplarea chiar există sau nu cumva e doar o vorbă-n vântul rostogolit pe spinarea mării. Căutam o altă plajă, la care până la urmă n-am mai ajuns. Șofam ușor, în viteza calului melancolic, de soi din neamul Rocinantei; prin geamul coborât intra parfumul ierburilor din marginea drumului, rozmarin amestecat cu cimbrișor sălbatic și buruieni al căror nume nu-l știu, dar la al căror zeu mă închin cu smerenie. Cine a mirosit o colină grecească de mai, încă verde dar pe cale să fie arsă de soare, știe la ce mă refer.
În stânga se răsfira țărmul Milosului, ca un lapte înghețat la contactul cu apa mării.
Mii de metri de cretă în care, de multe mii de ani, Egeea scrie cu răbdare scrisori către fratele ei ceresc, întins ca o oglindă deasupra pământului, la fel de albastru ca ea: „iată-mă aici, mă vezi? Sunt ca și tine, un cer profund și pastelat, dar în locul stelelor tale eu am pești și meduze și alte suflete al căror nume nici eu nu-l mai știu…”
Cu coada ochiului vezi un golf nenumit, sau neștiut de ghidurile turistice; strâns tainic între două degete de calcar alb, adăpostește o mână de case pescărești zugrăvite în alb, rânduite strâns pe buza mării. Ai opri aici, ai toate motivele s-o faci, dar dacă oprești în toate locurile în care Milosul își arată splendoarea nu ajungi mai departe de două aruncături de băț de locul din care-ai plecat…
Treci pe lângă micile altare de pe marginea drumului, cu ziduri albe și acoperișuri vopsite cu pensula înmuiată-n cer. Ziduri curate, fără inscripții mârlănești, dincolo de care probabil se află zeul grec, acum numit Hristos, într-o dulce visare.
Apoi, răsărit în față ca o nălucă albă pe o colină cu poala roșie de mac, un orășel al cărui nume nu-l știi, dar nici nu vrei să-l afli. Sus de tot, unde piciorul cu greu ajunge, doar poticnindu-se în stâncile sfărâmicioase, o biserică albă ca un far pentru corăbierii cerului.
Continui să mergi, ești ca într-un vis din care nu vrei să te trezești, nu știi ce urmează dar știi precis că e frumos.
Începi să cobori o șosea modestă, nu știi prea bine unde te duce, dar ai încredere în ea cum aveau marinarii în Steaua Sudului. După un cot, brusc, în fața ochilor apare ceva care îți taie suflarea:
Firopotamos.
Puțin peste o duzină de case albe, cu două caturi, case de pescari cu garaj pentru bărci la „parter” și odaie de odihnă deasupra.
Casele, împinse în cele două colțuri ale golfului ca o potcoavă, strâng la mijloc o largă plajă, umbrită de tamarisc:
În stânga, cum te uiți dinspre larg, marea bate până aproape de pragul caselor, despărțită de ele printr-o bucată de plajă arămie, fină ca praful de aur:
Spre dreapta, unde golful respiră mai amplu, plaja se lărgește cât să îngăduie două rânduri de trupuri întinse la soare:
Pietriș fin, curat, pe care pescarii încă-și trag bărcile când vin cu ele din largul apei:
Câteva case au devenit pensiuni. Visul meu e să mă întorc aici într-o vară și să stau cât e ziua de lungă cu marea în fața ochilor, auzindu-i noaptea bătaia amplă și liniștită a inimii.
Oameni sunt puțini, să-i numeri pe degete. Se ajunge doar cu mașina sau motocicleta, e o plajă pentru degustători, nu pentru amatorul de înghesuială. Aici vii când are sufletul nevoie de câteva zile de visare, nu când poftește stomacul gyros și înghețată Kri-Kri:
Când stai în miezul plajei, marea se întinde verde-albastră dinaintea ta, înghesuită-n larg de doi pinteni de piatră cafenie:
Fundul apei e lin, mergi cincisprezece sau douăzeci de pași până când apa mai urcă două degete pe corpul tău.
La o sută de pași depărtare de țărm, apa este încă atât de transparentă, încât îi vezi măruntaiele chiar dacă măsoară, deja, câțiva metri în adâncime:
Un mic vaporaș pastelat se leagănă ușor, clătinându-se parcă pe o sticlă topită; norocoșii lui pasageri se aruncă-n apă râzând ca niște copii:
Am înotat și am făcut pluta, zâmbind singur, în largul mării, de prea multă fericire:
Apoi am ieșit pe mal și i-am dat roată. Taverna, din păcate, era încă închisă în mai:
Biserica era deschisă. Albă, nepăzită și cu lumânări lăsate la îndemână, fără plată:
În capul promontoriului, ruina unui zid de piatră, aidoma unei ferestre prin care, visător, continentul privește marea care pare nesfărșită:
O să mă întorc aici. Trebuie.
Țineți-mi pumnii. După cum și eu vă țin pumnii să ajungeți în partea asta de rai.