Cu puțină indulgență din partea voastră aș putea să pretind că am făcut unele dintre cele mai bune fotografii românești ale castrului din Folegandros. Vedeți mai jos în ce hal mă laud și-mi spuneți voi dacă exagerez sau nu.
O să începem cu puțină istorie. N-avem încotro, chiar dacă nu ți-a plăcut la școală (nici mie, pentru că aveam o profesoară care mă bătea; mă și întreb de ce, doar nu putea să-mi reproșeze c-aș fi fost cuminte și ascultător). O luăm ușor, să nu ne enervăm reciproc.
Castrul (Kastro) are peste opt sute de ani vechime. Dacă stai să te gândești, e unul dintre puținele lucruri din Europa despre care se poate spune că e anterior lui Ion Iliescu.
În 1204, Folegandros a ajuns pe mâna venețienilor și acolo a rămas până în 1269.
Din fericire, venețienii își alegeau reprezentanți în funcție de abilitățile lor și nu după gradul de rudenie cu sus-pușii. Practic n-aveau nimic în comun cu noi, de-aia nouă ne zice „români” și lor „venețieni”.
Ăsta a fost și norocul folegandrienilor: guvernatorul Marco Sanudo era inteligent, cinstit și harnic. Deși era „ocupant”, localnicii l-au respectat foarte mult.
Unul dintre motive este faptul că nu s-a amestecat în obiceiurile și religia lor. Știți voi, n-a pus placa aia cu „Dumnezeul meu e mai bun decât dumnezeii mamelor voastre de înapoiați, ia puneți mâna și închinați-vă invers”.
Un alt motiv, eu aș zice și mai important, e că Sanudo a construit Kastrul pentru a apăra populația de atacurile ANAF-ului, pardon piraților- frecvenți la vremea aia.
Ceea ce vedeți voi acum plimbându-vă prin Folegandros e fortăreața construită acum mai mult de 800 de ani de un guvernator înțelept. Unul care n-a lălăit-o cu studii de pre, ante și post fezabilitate, licitații, contestații sau cine știe ce lăcuste unice care trăiesc doar pe acele stânci și cărora li se strică habitatul dacă faci un zid pe faleză. Eu zic că a fost bine.
În 1269 insula a fost recucerită de Bizanț, care a profitat de ocazie și a mai ridicat câteva biserici. Majoritatea sunt încă în picioare și fac umbră pentru niște taverne încântătoare.
În 1770 au luat-o rușii, dar n-au apucat să fure facă mare lucru, pentru că au avut acte de proprietate doar pentru patru ani, când au apărut otomanii. Nici ăia n-au făcut mare brânză, pentru că în 1821 partizanii greci au zis „get out of here”, sau cum spun ei la „du-te-n mă-ta” și insula a redevenit grecească. Așa cum e și azi.
Ți-am înșirat tot pomelnicul ăsta ca să știi ce ai în fața ochilor, dacă se întâmplă să treci pe acolo: opt sute și mai bine de ani de istorie aproape neîntreruptă.
Ce vezi acum e preponderent mâna lui Sanudo. Vei recunoaște destul de ușor stilul venețian.
Sunt case din piatră, cu zid gros și două canaturi, așezate față-n față la mică distanță. Nu e vorba că n-ar fi avut loc pentru o stradă mai largă, ci e o strategie defensivă: pe o stradă largă intră trupe numeroase, pe când pe una strâmtă atacatorii se înghesuie și poți să le dai mai ușor la cap.
La majoritatea caselor, urci la etaj printr-o scară exterioară. E o alegere bună, fiindcă o scară interioară ar fi furat mult din spațiul util. În plus, la etaj puteai să o distribui pe soacră și e de-nțeles că nu voiai s-o vezi toată ziua prin casă…
Fantastic e faptul că mare parte dintre case sunt și acum locuite. Și bine îngrijite. Găsești mai multe ruine în Centrul Istoric al Bucureștiului decât în Kastrul din Folegandros.
Am ținut morțiș să-ți scriu despre castrul venețian pentru că sunt foarte puține informații în limba română despre acest loc. Eu unul n-am găsit niciun articol și asta m-a pus pe gânduri: să-l vizităm sau nu? În fond, e „miezul” insulei și chiar era cazul să știm dacă merita să stăm acolo.
Concluzia mea: da, a meritat cu prisosință. Pe lângă orașul ca atare, despre care am scris aici și plajele plus cazarea, despre care voi scrie data viitoare, Kastrul e un motiv serios să vii pe Folegandros.
Ah, stai să-ți mai arăt ceva: asta e intrarea în castru. O cafenea. Bună, de altfel.
