Sejur și (stânga)-mprejur… de la mănăstire

Prin `93 eram student şi gustam, de-a valma, orice hrană spirituală care-mi cădea în mînă. Yoga, ortodoxie, seminarii despre corpul astral, lecţii despre mayaşi, atlanţi și strămoșii tuturor acestora, dacii, care au inventat laserul, bomba atomică și bicicleta cu roți pătrate.

Nu trebuie să vă inchipuiti că eu credeam în toate astea, că encefalul meu era azi la dispoziţia Sf. Ioan Gură de Aur, iar a doua zi se delecta cu savantlâcuri despre buruienile vindecătoare din grădina Mariei Treben. Aveam preferințele mele.

La cele câteva şedinţe de Yoga la care am participat pasiv, când era vorba de concentrarea în masă, cot la cot cu toată sala, asupra vreunei chakre misterioase, eu dădeam întotdeauna chix. În primul rînd, fiindcă mă iritau şi muzica aia lălăită, şi casetofonul prăpădit care ar fi trebuit să o livreze; pentru un începător ca mine, fondul sonor întrerupt brusc, din cauza faptului că banda se prinde în capătul de redare, e un lucru important, mai ales dacă taman mă screm să meditez şi eu, cât de cât onorabil.

Şi mai mari probleme îmi procura localizarea chakrei asupra căreia trebuia să mă focalizez. Marele guru Grig arăta o zonă situată cu doi milimetri mai sus decît cea ruşinoasă, şi eu trebuia să o relaxez și să o pun la dispoziţia energiilor subtile care ar fi trebuit să emane din creierul Bivolarului. Închideam ochii, îndreptam spatele în scaunul cu totul inconfortabil, puneam, regulamentar, o palmă peste alta şi adormeam. Cred că somnul ăla îmi făcea mai bine decât efluviile care m-ar fi putut penetra, dar nu reuşiseră s-o facă.

În vremea aia, aveam un amic care, ca şi mine, asculta metale grele. Spre deosebire de mine, el îşi spăla păcatul ăsta printr-un creştinism de tip musulman. Ştiţi cum fac mahomedanii cînd intră în post: toată ziua umblă aiuriţi de foame şi de sete, abţinându-se de la orice, iar după ce apune soarele dau zor şi recuperează, cu un zel de-a dreptul muncitoresc. Ei, cam aşa era şi amicul meu. Ziua era creştin şi abonat la biserici, iar noaptea hălăduia prin cluburi, ca mare rocker, în particular foarte interesat de femeile singure.

Am râs un sfert de ceas când, într-o zi, intrând peste el, l-am prins cu flacăra feştilei din candelă tremurând sfioasă, în vreme ce asculta Black Sabath la volum maxim. Omul, cu un talent nativ, reuşea să convoace, în acelaşi spaţiu, şi îngerii şi dracii, lăsându-le lor sarcina să se aranjeze, cumva, în acea cameră mică din Regie. Dacă mă gândesc bine, e şi ăsta un soi de împăciuire creştinească, nu?

Ei bine, într-un astfel de context am pus la cale şi primul meu concediu religios. Am trecut pe la el să bem o bere, şi l-am prins făcîndu-şi sarsanaua, grăbit. „Un`te duci, bre?”, l-am întrebat, mereu pofticios- căci, la vremea aia, aş fi plecat  oricând într-un mic concediu, preferabil exact în timpul în care ar fi trebuit să fiu la cursuri. „La părintele”, mi-a spus, misterios.

În prima secundă am crezut că se duce la tată-său. Aici, sincer, n-aş fi vrut să-l însoţesc; l-am întrebat doar aşa, într-o doară, ce părere o să aibă părintele, aşa serios cum îl ştiam (taică-su fusese activist PCR, specia aia periculoasă, care chiar credea sincer în gogomăniile comuniste), despre cel de-al doilea cercel, pe care fiu-său tocmai şi-l agăţase în pavilionul urechii. ”A, păi nu la babacu` mă tirez. Acu`”, continuă el pe un ton devenit brusc evlavios, „acu` mă duc la Părintele de la Mănăstirea Cetățuia”. „Mama dracu”, am replicat,  „şi nu puteai să zici? Merg şi io”, închipuindu-mi că ne cazăm și mâncăm la popi, dar ne plimbăm toată ziua pe coclauri. Mi-am luat tricoul de schimb, ultimele pachete de biscuiţi şi ne-am pus în mişcare, ca nişte pelerini atât de arși de zelul lor, că n-au timp să se mai gândească și la detalii- cum ar fi, dacă au transport.

Ne aştepta o călătorie de vreo trei ceasuri. Începută, la ora 20, în Autogara din Militari şi continuată într-un rablă dotată, probabil, cu motor Euro minus 4, cu fumurile în habitaclu. Întocmai drumului către Rai, şi pelerinajul nostru auto spre mănăstirea din Câmpulung urma să fie tare, tare anevoios.

Eu eram așezat, cred, pe locul în care se îmbină arborele cardanic cu vreo piesă cu care nu se potrivea, căci tot drumul ouăle mi-au fost zgâlțâite de trepidațiile mașinii. Tuşeam continuu, înecați de fumul mașinii sau de bășinile trase, relaxat, de vreunul dintre navetişti. Când am coborât în Câmpulung, eram mai afumați decât cârnații de Pleșcoi. Frig nu ne era, în ciuda iernii grele; aproape că ne ţinusem în braţe tot drumul, ca îndrăgostiţii, de aglomerat ce era.

Am ajuns târziu, cînd orice om cu scaun la cap lasă dracului totul şi se retrage la hogeac, unde-i cald şi bine. Autogara din Câmpulung era pustie, murdară şi rece; un bec chior împroşca o lumină gălbuie în sala de aşteptare în care moţăia un cerșetor jegos și beat. Fireşte, nu mai circula niciun autobuz către comuna din preajma mănăstirii.

Am pornit pe jos, pe o şosea tăind pădurea. Din când în când, treceam pe lângă o coşmelie de ţigani, probabil scufundaţi în somn, că la furat nu cred că erau. Cînd auzeam câini, ne puneam instantaneu spate în spate, pentru a acoperi toate flancurile.  Era iarnă, cu zăpadă ca-n basme, dar noi nu eram în toate minţile, deci era periculos.

După vreun ceas de apostolat pe şosea, ne-a luat un camion. Când i-am spus de ce ne aflăm pe bitum, la ora şi-n pustietatea aia, s-a uitat la noi de parcă fugisem de sub tratament. Doi pletoşi la 185 cm şi 70 de kile de căciulă, care în toiul nopţii merg la mănăstire, ar putea inspira cuiva încredere? Mă tem că nu, dar el a fost curajos. Ne-a suit în cabină, alături de el, și vreo oră mai târziu ne-a lăsat într-un loc din care urma să urcăm o coastă abruptă, pe care se afla singura cărăruie spre mănăstire. Am pornit-o decişi, cu un elan pe care nu-l aveam niciodată când mergeam la cursuri.

Pe la jumătatea urcuşului, pe neașteptate, ne-a năpădit un ciobănesc carpatin. Era câinele mănăstirii- căci, deşi e bine să ceri sprijinul şi apărarea Domnului, călugării nu ignoraseră nici aportul dulăului. Am abandonat de urgenţă bulendrele de rucsace şi ne-am căţărat pe un bolovan înalt şi colţuros, la care fiara n-avea acces. Câteva minute ne-am gândit să ne batem cu el, dar tovarășul meu de călătorie ezita să aplice schemele de luptă pe care încercam să i le predau.

Amicul meu s-a apucat să urle: ”Frate Nectarie!!! Frate Nectarie!!!”, de vuia pădurea. Eu n-am strigat nimic, pentru că am doar o soră, care nu locuiește la munte.

Într-un târziu, fratele a venit şi ne-a dat jos. Aveam blugii rupţi şi nu-mi mai ardea de nicio rugăciune, căci erau singurii mei pantaloni de discotecă. Fratele Nectarie al amicului meu râdea binedispus, jivina mârâia arătându-și dantura impecabilă, iar mie îmi tremurau genunchii ca la judecata de apoi.

Nectarie, abia rostind vreo trei cuvinte, ne-a introdus într-o sală de dormit scufundată în întuneric. Din câte zăream, odaia era plină de laviţe acoperite cu cîte-o pătură şi pe fiecare dintre ele dormea, deja, cineva. Unde a găsit două astfel de etajere mai largi, Nectarie, fie-i amintirea slăvită, l-a trezit pe primul ocupant şi l-a rugat să se dea mai într-o latură, că mai e un aspirant.

Am zis, amabil, „Bunăseara”, cineva cu barbă mi-a răspuns, somnoros, ”Binecuvîntat să fii” şi gata, eram în acelaşi pat cu un călugăr, dos în dos (din fericire, colegul meu de așternut nu părea să aibă apucăturile lui Pomohaci). N-aveam pijamale, nu făcusem duş (nici măcar nu-mi lepădasem flaușatele), mă gândeam cu groază ce fac dacă-mi vine să mă uşurez peste noapte, iar umărul mă durea de la contactul cu scândura negeluită (din politeţe, m-am gîndit să nu dorm pe spate, ca să nu trezesc toată parohia cu sforăitul meu de hipototam păgân).

Pe la 5.30, pe cînd visam mâncare, o mână  m-a scuturat cu putere. ”Hai să ne rugăm”, mi-a zis amicul. ”La cine?”, am întrebat, năuc de somn şi uitând unde mă aflu, închipuindu-mi că trebuie să ne rugăm la vreun seminarist să ne pună prezenți acolo unde fusesem absenți. ”La Dumnezeu, normal”, şi am simţit dojană în glasul lui. Eu, unul, în ce mă priveşte, taman după cum spune Hristos: spiritul o da el ghes spre cele înalte, dar carnea e potrivnică şi, regret să o spun, cam are ultimul cuvânt. Prin urmare, i-am zis: ”lasă că mă rog mai încolo, când m-oi trezi”.

Pe la 8 m-am ridicat de pe galantar, rebegit de frig şi ros de foame. Nu era apă curentă, nu mă puteam spăla nici măcar la dantură. Mă simţeam murdar, aveam pleoapele sablate cu nisip, eram constipat şi indispus, iar în gură aveam, parcă, un pahar cu fresh din căpuşe. Eram singur în dormitorul imens și sărăcăcios şi-mi era frică să ies în curte, amintindu-mi de dulăul nocturn. Am scos capul pe un geam şi am aşteptat pînă a trecut cineva prin dreptul odăii, să mă asigure că javra e legată-n lanț.

Teoretic, trebuia să mă pun pe rugăciune, dar ştiam că Dumnezeu are răbdare, deci am trecut întâi pe la closet. Era o şandrama instabilă din scânduri, ridicată peste o groapă de vreun metru adâncime. Uitându-mă în jos, m-am prins că-n  mănăstirea aia se mânca bine, deci am ieşit rapid, mai ales că era un curent rece, ascendent, care-mi îngheţa dorsalul. M-am descurcat să ajung singur la cantină, dar n-am primit dreptul să mănânc până n-a venit întregul colectiv de călugări, cu şeful lor în frunte, să binecuvânteze bucatele.

La masă a fost aşa: popii în faţă, eu și amicul- mai în spate, în sectorul rezervat mirenilor. În fruntea tuturor, Şeful mănăstirii (scuze, dar n-am habar de organigrama popească). La semnul lui, ne-am întors cu toții către peretele cu cele mai multe icoane. Din locul în care eram, vedeam toată scena, inclusiv ce face Şeful: cu un ochi la icoană şi cu altul la ceasul cu cuc atârnat în cui, îşi potrivea propriul ceas de mână şi-i întorcea arcul, în vreme ce mormăia şi psalmul.  Când s-a terminat şi rugăciunea şi reglarea ceasului, am trecut, slavă Domnului, la masă.

Seara, după o rugăciune la care, în sfârşit, am participat, am avut parte de câteva experienţe religioase. Tinerii popi, cei ce slujeau ziua în biserică, citeau acum acatistele, adunaţi laolaltă ca la o şezătoare; cu răbdare, bucată cu bucată, pronunţînd stins toate numele morţilor şi viilor scrişi pe peticele de hîrtie. Cred că și ei, și Dumnezeu au o bună atenție distributivă, căci în timp ce silabiseau numele decedaților înșirați pe hârtiuțe, mă întrebau și cum mai stau lucrurile prin București, dacă Justiția e coruptă sau clasa politică imbecilă.

Amicul meu m-a dus şi-n chilia starostelui. Cam cât baia mea mică de la bloc, de altfel. Asta mi-a plăcut: mi-am închipuit mereu că un călugăr n-are nevoie, pentru vieţuire, de mai mult de o scobitură într-o stâncă, astupată cu câteva crengi. Ce nu mi-a priit a fost căldura: aveam impresia, Doamne iartă-mă, că acolo se coace cozonacul, deși nu erau Paștii. Probabil, șefu` la popi era cel mai friguros om din lume, de reuşea să stea relaxat în sauna aia minusculă, cu atâta echipament pe el.

Cu mare evlavie, mi-a fost arătată o sobă din lut văruit, cu o fisură neregulată, şi mi s-a spus că acea, pardon, crăpătură e profilul Diavolului. Pe scurt, Sarsailă îşi făcuse într-o seară de treabă prin chilia călugărului, producînd- nu ştiu dacă din greşeală sau intenţionat, dar merită verificat- şi câteva zgomote neplăcute. Deranjat de bocăneli, Starostele l-a atacat cu jurământul preoţesc, alipindu-l pe Drac de sobă, pe vecie- sau, mă rog, până s-o construi o sobă mai bună.

Ce mi s-a părut de-a dreptul interesant era faptul că popa lipise de sobă doar o bucățică din trupul dracului, și anume chipul. De restul nu se știa nimic, probabil dispăruse la teleportare

După aia am avut parte şi de o catehizare, cursul scurt şi simplu. Fiindcă, deh, eram studinte curios pe la Filosofii, l-am întrebat pe Staroste cum devine chestia cu prezenţa păcatului în lume. Mi-a răspuns, promt, că omul e ca un fel de cutie goală pe dinăutru, ca una din care au căzut beţele de chibrit. Ei, cum Natura are oroare de vid (asta am pus-o de la mine, că l-am citit pe Aristotel), dacă nu umpli cutia cu Virtuţi Dumnezeieşti, spaţiul locativ excedentar revine Păcatelor.  Niciodată nu m-am gândit că se poate explica aşa de simplu.

A doua zi am plecat spre București. Amicul meu l-a rugat pe Staroste să-l binecuvînteze atât pe el, cât şi ideea de afacere la care se gândise insistent, în ultimele zile, printre rugăciuni. Avea de gând să monteze fie alarme de maşină, fie calculatoare făcute din bucăți. Popa a marşat la ambele planuri de biznis dar, aş zice eu, cel puţin într-o direcţie a dat-o greş: afacerea cu alarmele nu s-a perfectat.

Cam asta a fost tot. A doua vizită n-a mai existat. Întâmplare, ori nu, de-atunci nu m-am mai cazat niciodată la popi.

Am revizitat locul după vreo douăzeci de ani. Ziua, în amiaza mare, ca să văd unde pun piciorul (când capul îmi stă la altele).  Urcușul e greu, te cam încingi și ăsta e primul motiv pentru care v-aș sugera s-o faceți toamna, sau primăvara- în niciun caz pe zăduful cel mare din iunie/iulie. Sigur că puteți merge și iarna, dar îmbrăcați și încălțați ca și cum ați sui pe munte-căci chiar suiți pe munte. Ajungeți pe pisc cam în jumătate de ceas, dacă nu faceți nicio oprire și aveți pas de căprioară- mai puneți o altă jumătate dacă sunteți cu copiii sau aveți o condiție fizică modestă.

De ce ați face-o:

• Peisajul e spectaculos;
• Nu știu dacă megaliții risipiți de-a lungul cărării sunt pietre sfinte dacice, cum spun  unii, dar e ceva în aer;
• Sus, pe tăblia verticală a unei stânci, e celebrul Cavaler Trac;
• Tot acolo sunt urme de tălpi, imprimate în piatră acum, hăt, multă vreme. Unii le atribuie lui Negru-Vodă, dar știți cum stă treaba cu legendele, nu?
• Ați fost la Meteora, în Grecia, și vreți să vedeți cum arată ansamblul supranumit Meteora românească.

Iată câteva poze, care sper să vă  pună pe drumuri.