Paxos. O destinație la paroxism

Paxos. Mi-a plăcut enorm insula asta mică și relativ neglijată de turiști (ca să vă ofer un reper, nu am întâlnit niciun român).

Dacă ar fi să o descriu într-un singur cuvânt, el ar fi: colorată, caldă și primitoare. Am scris trei?

Mi-a plăcut inclusiv portul. Curat, liniștit, cu ape incredibil de albastre, fără pic de gunoi în ele. Din port am urcat printre pe drumuri înguste ce șerpuiau între munți, printre case colorate, cu flori la poartă. Am văzut o grămadă de cafenele MINUNATE pe margine, cu câte un grec sau doi moțăind pe vreun scaun, cu jemanfișismul cuiva care știe sigur că e bine, că lumea nu se termină curând, că mai sunt zile în față și hai să ne trăim viața, frate!

Am greșit de vreo două ori drumul. Insula e puțin turistică, iar locul pe care-l căutăm noi, neștiut de GPS. Cineva ne-a lămurit că drumul corect e cel pe care până atunci îl scosesem din calcul. Era atât de strâmt, încât am crezut că e doar pentru motociclete. În anumite porțiuni, între zidurile caselor din lateral și mașina mea mai rămâneau vreo 5 cm, cam cât porțiunea cu circumvoluțiuni din creierul Vioricăi (aia care o ajută să mănânce, să meargă vertical și să pronunțe numerele- ziceți după mine 20 20, voinicii mei!)

Apoi am mers câteva sute de metri prin livezi de măslini multiseculari.

Ulterior aveam să aflăm că vilele au fost construite pe un teren moștenit de grec de la bunicul lui, care bunic se jucase în tinerețe la umbra acelor măslini. O livadă terasată, pe un munte întreg. Câți dintre voi pot spera că pomul pe care-l plantați azi va ține umbră și va da fructe unuia care va trăi peste 200 de ani?

Majoritatea măslinilor (și a pinilor) au fost înglobați în arhitectura complexului. Mi-a încălzit inima să văd cum au făcut casele, astfel încât să nu fie nevoie să taie pomii.

De complexul în care am stat se ocupă o englezoaică despre care, ulterior, aveam să aflăm că este olandeză. Ca și majoritatea turiștilor ei. Spre deosebire de personalul administrativ, exclusiv bulgar, care chiar era bulgar, din păcate pentru el (și foarte bine-crescut, din fericire pentru noi).

Povestea clasică, cumva: ea vine în Grecia, îi place la nebunie, nu pare să se întâmple nimic până când proprietarul, ani mai târziu, îi propune să se ocupe de acel loc, să-l administreze. Apoi căsătoria și copilul. Simplu.

Eu cred că pe lume sunt oameni mai pretențioși decât mine, care au nevoie de ingrediente rafinate pentru a se simți bine. Pe mine cerul m-a lăsat om simplu, din popor. O apă albastră, o pădure care ajunge în buza plajei, păsărele care să cânte toată ziua ascunse în crengi, jazz și liniște. De mai mult n-am nevoie. Vinul mi-l cumpăr singur, ca întregul să fie cu adevărat întreg.

Când mă trezeam îmi făceam cafeaua, ieșeam pe terasă, ascultam mierlele care o mierleau prin copaci, mă uitam la apa turcoaz și

… restul, data viitoare, poate.