Dimitsana e un orășel de munte din Peloponez fermecător, liniștit și puțin vizitat. În engleză vei găsi puține informații despre el, iar în română s-a scris un singur articol pe această temă: cel pe care-l citești.
Nu știu dacă să spun că e păcat, sau e bine că despre Dimitsana se vorbește atât de puțin. E rău pentru călătorii de bună calitate, care ar merita să viziteze și acest loc, dar n-au auzit de el; dar tot pentru astfel de călători e bine că locul e ignorat, fiindcă poate rămâne autentic cât mai multă vreme.
Noi am ajuns în Dimitsana noaptea. Orașul era de cealaltă parte a văii și apărea în întuneric ca o mână de lumini sclipitoare risipite pe panta muntelui. Am tras mașina pe dreapta drumului și am coborât; orașul părea viu și prietenos, dar liniștea era deplină- doar vreo două mașini au trecut încet pe lângă noi, cu viteză mică.
M-am uitat la Dimitsana sperând să reușesc un lucru de care n-am fost capabil niciodată: să-mi întipăresc în memorie această primă clipă a descoperirii unui loc nou; eu de-o parte și casele luminate de cealaltă. Eram vrăjit și mi-ar fi plăcut să țin minte multă vreme senzația acestui moment unic; cred că, chiar dacă Universul este infinit, în toată curgerea lui veșnică efemerul Mazilu va sta o singură dată pe marginea orașului, fermecat de luminile lui.
(Firește că nu mi-a reușit. Fără un jurnal de călătorie aș fi pierdut. Acest site este, de fapt, un soi de jurnal de bord public, scris atât pentru voi, cât și pentru mine)
Apoi am intrat în oraș și am căutat cazarea pe care o făcusem anterior; cea mai bună din acest loc, ni se spusese, și cred că e adevărat. Am parcurs strada principală cu mașina, de la un capăt la celălalt, în treapta întâi, cu viteză minimă, în cel mult zece minute. Toate indicatoarele erau în greacă, cu totul neobișnuit pentru această țară foarte turistică.
L-am sunat pe proprietar să ne lămurească și, după ce am mers cu mașina pe o străduță în pantă și care părea doar cu puțin mai lată decât vehiculul, care mai și făcea coturi dincolo de care nu știam ce se află (o altă mașină? O fundătură?), am reușit să ajungem în apropierea minusculei vile medievale. Casa era aproape de strada principală, dădea direct din ea, dar ca să ajung să parchez lângă ea trebuia să fac un cerc împrejurul întregii zone.
Nici când am ajuns pe strada pe care o căutam nu ne-am lămurit dacă suntem sau nu în locul potrivit. Nu erau trecători și nici inscripții de care să ne legăm. Deasupra unei intrări am văzut un nume care părea să fie ceea ce căutam și am apăsat pe sonerie.
Ne-a deschis un bărbat de peste șaizeci de ani, înalt, subțire, cu părul alb și ochi albaștri. Aș fi jurat că nu-i grec dacă nu l-ar fi chemat Dimitri. Fața lui Dimitri avea o expresie de om cultivat, demn, reținut la vorbă și în același timp deschis, prietenos. Mi-a plăcut din prima.
Prin ușa pe jumătate de sticlă am intrat direct din stradă în ceea ce aș fi numit camera de zi a casei. Pe canapele, cu fața spre un televizor în care rula o emisiune ce nu părea să intereseze pe cineva, erau trei oameni: un bărbat de vreo cincizeci de ani și doi adolescenți, cu toții în ciorapi. Să dai direct din stradă, în toiul nopții, într-o casă în care sunt exclusiv bărbați și să ai senzația că bărbații ăia împărtășesc ceva intim te pune pe gânduri.
Gândul nevesti-mii a fost că am intrat în camera de zi a unei familii. Gândul meu, pentru care-mi cer scuze, a fost că am nimerit într-un cuib de gay. Nu-ți spun ce-am gândit mai departe, în legătură cu asta. Când am ajuns în cameră am încuiat ușa și m-am uitat să văd cât de sus e fereastra față de sol. A doua zi avea să-mi fie rușine că am gândit așa.
Până să adormim, frânți de oboseală, nevastă-mea a remarcat luxul cu care fusese tratată odaia: saltea ecologică din nu știu ce puf desprins de pe o chestie care n-am înțeles dacă e plantă sau animal, baie placată cu piatră, cosmetice scumpe etc. Poate n-aș vorbi despre asta dacă n-aș ști că a costat doar 70 de euro pe noapte, un preț la care în Mamaia nu primești nici dopul șampaniei, darămite sticla.
A doua zi aveam să elucidăm misterul cercului gay în care am crezut că am nimerit cu o seară în urmă. Dimitri, singurul care purta pantofi în seara precedentă, era și singurul proprietar al casei. Ceilalți trei erau turiști, un tată cu fii lui; aveam să descoperim că există și o femeie în ecuație, al cărei rol e evident pentru toți cititorii mei (soție, respectiv mamă).
Micul dejun a fost cel mai grozav pe care l-am luat în viața mea vreodată în deplasare. Dimitri ne-a stors pe loc suc din portocale proaspete, ne-a pus înainte o plăcintă dumnezeiască cu vanilie, atunci scoasă din cuptor, foietaje delicioase cu brânză, minunate sandviciuri calde, nouă (9!) feluri de dulceață preparată în casă (de pere, de piersici cu scorțișoară etc.), caise și lapte proaspăt, plus o omletă ca la mama lui Scărlătescu acasă. Mi-ar fi plăcut să fiu ghiolban și să bag în mine ca ăia care merg la all-inclusive și vor să mănânce într-o singură zi contravaloarea întregului sejur, dar nu m-a lăsat obrazul.
Aveam în plan să vedem satele din zonă, Vytina, Adritsaina și Stemnitsa, dar ezitam s-o facem pentru că urma să stăm puțin aici, deci trebuia să fugim de la un loc la altul ca niște câini de curse. Dimitri ne-a ajutat enorm spunându-ne că nici nu merită: să vedem Power Water Musem și să ne plimbăm prin Dimitsana e destul pentru un turist cu pretenții, celelalte sunt doar niște copii mai palide ale Dimitsanei. Doar prin Stemnitsa ne-a recomandat să trecem, ceea ce am și făcut.
I-am mulțumit pseudo-gayului Dimitri (încă o dată, să-mi fie rușine!) pentru sfaturi și am pornit prin Dimitsana, la plimbare.
Dimitsana e un orășel vechi, medieval. Mic dar plin odată, poate și acum, de oameni dârzi, demni, neînfricați și care au înțeles valoarea învățăturii: în Dimisana e una dintre cele mai vechi biblioteci grecești, ale cărei origini se pierd cu secole în urmă, poate XVIII sau chiar mai devreme. Nu-i de mirare că Dimitsana a jucat un rol foarte important în Războiul de Independență față de turci: oamenii cu carte sunt mai greu de conduși decât cei lipsiți de lumina învățăturii, iar o paralelă cu județul românesc în care nu există nicio librărie, Teleorman, nu poate fi decât utilă.
Istoricii spun că Dimitsana ar putea fi antica Theutis, ai cărei războinici au participat la războiul din Troia, în care s-a remarcat Brad Pitt. Pe tema localizării anticii cetăți se duc încă lupte între diverșii combatanți cu studii în arheologie.
Prin anul 1960, în Dimitsana erau vreo 2000 de locuitori. O bună parte dintre ei au emigrat între timp- în America, Australia sau Canada. Acum mai sunt vreo câteva sute, doar, iar o parte dintre ei supraviețuiesc (unii cu brio) făcând turism. Din păcate, multe case sunt părăsite. Probabil asta se va putea spune peste vreun deceniu despre multe sate românești, cu precizarea că puține vor avea o așa moștenire arhitecturală, încât să le permită o supraviețuire din turism.
Casele, dintre care multe au încă semnele bunăstării trecute, sunt solide, din piatră. O parte dintre ele sunt turnuri cu două sau trei niveluri, specifice Peloponezului. Toate folosesc panta terenului; nu trebuie să te miri dacă intri într-un turn care pare să aibă doar un nivel, dar să descoperi că mai este cel puțin unul la demisol, ale cărui ferestre, aflate pe fațada opusă, sunt la metri buni deasupra solului.
(Așa este și vila lui Dimitri: intri în camera de zi aflată la nivelul solului, COBORI o scară interioară și ajungi într-o cameră ale cărei ferestre, aflate pe fațada opusă, dau într-un balcon aflat la cel puțin 5 m înălțime!)
Centrul este mic și adună activitatea economică a locului: câteva magazine, o mână de terase frumoase și liniștite.
Sub oraș, pe toate laturile, se întind văi verzi, adânci și răcoroase, în pomii cărora ciripesc păsărele grecești.
Pe străzi trec oameni care nu par să se grăbească undeva și care, în mod evident, se cunosc între ei. Dau mâna, vorbesc, uneori se așează la o cafea mică și privesc strada. Câțiva rotesc mătănii în mâini. Nu e o imagine bună pentru un afacerist, dar e o imagine bună pentru un turist care caută un loc în care nu și-a băgat bocancii turismul de masă.
Am luat o cafea (bună!, la terasa care e pe marginea văii, în piața centrală), am băut-o ronțăind deliciosul biscuite oferit împreună cu ea (alături de clasicul pahar cu apă rece din partea casei), apoi am pornit către Power Museum.
Mie mi-a plăcut în primul rând drumul. Cam ca pe la noi în Maramureș, doar că mai frumos. Pe marginea șoselei (cu asfalt bun) sunt plantați pomi, iar printre ei cresc tufe pline de flori. Pajiștea, cel puțin în mai, e verde și plină de tot felul de floricele.
Nevesti-mii i-a plăcut Muzeul. Și mie, dar nu așa de tare. Adică, vedeți, tema este ce poți face cu apa- un cazan de țuică, o tăbăcărie etc., dar pentru mine nu era nimic nou, cazan de țuică am și în România (e adevărat, nu răcit cu apă rece de izvor, ca acolo) iar munca în tăbăcărie mi se pare sclavie curată, dar nu pot să nu remarc două lucruri: faptul că au captat ingenios un pârâu de munte și l-au pus la treabă în Muzeu (deci apa nu vine pe țeavă, ci direct pe coasta de piatră a muntelui) și, al doilea, amenajarea de bună calitate, inspirată și cu materiale tradiționale.
Aș reveni în Dimitsana ca să văd cum răcește pârâul de munte un alambic de rachiu? Cu siguranță că nu.
Dar în Dimitsana aș reveni? Dacă am drum prin Peloponez, cu siguranță că da, și tot la Dimitri.
Un alt loc asemănător, în care m-aș întoarce oricând, este Kastoria
*M-am uitat la Dimitsana sperând să reușesc un lucru de care n-am fost capabil niciodată: să-mi întipăresc în memorie această primă clipă a descoperirii unui loc nou; eu de-o parte și casele luminate de cealaltă. Eram vrăjit și mi-ar fi plăcut să țin minte multă vreme senzația acestui moment unic; cred că, chiar dacă Universul este infinit, în toată curgerea lui veșnică efemerul Mazilu va sta o singură dată pe marginea orașului, fermecat de luminile lui*.
Amândoi știm, și să rămână secretul nostru, că un grec a spus, de mult : Panta Rhei. Nu am curajul tău, nu merg pe urmele mele de teama de a fi dezamăgită. Dar pe urmele tale o fac cu multă plăcere și chiar emoție.
Pe mine mă obsedează că nu pot reține parfumurile, mirosurile. pot să mă transpun într-un loc care mi-a plăcut dar nu pot simți olfactiv ce m-a impresionat atunci. Și , recunosc, sunt foarte sensibilă la mirosuri.
Oare să aplic rețeta din *Parfumul* lui Süskind, ce zici? Totuși cred că nu o s-o fac, nu aș mai citi ce vei scrie despre Grecia.
Amândoi știm că gândurile și sentimentele/senzațiile care le provoacă sunt vânare de vânt 🙂 Probabil că secretul lor e tocmai faptul că sunt fugitive și irepetabile. Mă urmăresc, din copilărie, o puzderie de parfumuri și de senzații; nu știu ce-aș răspunde dacă mi s-ar oferi șansa de a le simți/trăi încă o dată. Probabil mi-ar fi teamă. Și probabil că ăsta este motivul pentru care, când dau nas în nas cu ceva care mă farmecă, încerc să trăiesc intens clipa aia.