În puține orașe din lume m-am simțit excelent de cum am intrat. Într-unele am nevoie de o oarecare acomodare, de un efort de a mă adapta locului, de a-i înțelege noima și farmecul. Dintr-altele plec buimac, fără să înțeleg de ce sunt atât de renumite. Szentendre m-a cucerit instantaneu.
Cred că orașele au un spirit al lor. Nu e ceva ce ține doar de cărămidă, de beton, de Catedrale sau parcuri: e sufletul locului, aerul pe care i-l dau cel care-l locuiesc.
În Szentendre a contat amestecul de nații. Mai întâi, aici au fost romanii- unele urme de fortificații se păstrează și acum. Apoi au venit ungurii- undeva prin secolul IX, când prin zonă nu era nimeni care să-și susțină serios dreptul de proprietate.
Apoi, au venit unii care au dat DELETE ALL: otomanii. Ei au ras totul, fără să pună ceva în schimb. Ani de-a rândul, în oraș a locuit o singură familie, împreună cu rândașii ei. Se poate spune că aveau liniște, că nu-i deranja nimeni, nu? 🙂
Prin 1690 s-au instalat în număr mare sârbii care fugeau de acasă, tot de frica Imperiului Otoman. S-au strâns atât de mulți, încât orașul a devenit un fel de centru al sârbilor din Ungaria, și nu e de mirare că a apărut și Episcopia ortodoxă de Buda. Clădirile din centru și câteva frumoase biserici, în stiluri diferite, sunt opera lor (într-una slujesc vlahi din Serbia, veți fi surprinși să descoperiți că vă înțeleg limba, așa că, aveți grijă ce spuneți). Orașul a căpătat al doilea nume, Sentandreja. Ca și în ungară, aceasta înseamnă Sfântul Andrei.
Dalmații au venit, și ei, într-un număr considerabil. N-au găsit o zonă cu un nume mai atrăgător și au fost nevoiți să se așeze pe Muntele Măgarului. Până prin 1980, pe strada Dalmat au locuit exclusiv urmașii emigranților de odinioară. Între timp s-au mai risipit, probabil și în funcție de prețul caselor.
Ei bine, tot acest talmeș-balmeș a lăsat urme adânci. Orășelul a fost un fel de creuzet în care au fermentat, secole de-a rândul, diverse neamuri, cu obiceiuri diferite.
A contat și faptul că, multă vreme, el a fost un orășel mic și liniștit. (Abia după 1970, tot înghițind satele dimprejur, în care erau întinse livezi și ferme de legume, el a ajuns la o populație de vreo 20.000 de locuitori).
Cu siguranță e importantă și apropierea de Capitală: între Budapesta și Szentendre sunt 20 de km, care pot fi străbătuți în vreo 25 de minute- puteți veni cu mașina sau cu trenul, la fel de bine.
Mie Szentendre mi se pare un fel de New Orleans unguresc. Și cred că nu exagerez: chiar și acum, aici locuiesc aproximativ 200 de artiști (pictori, muzicieni, sculptori, poeți meșteri în ceramică etc.), un fel de urmași ai celor care, în 1929, au fondat Școala de la Szentendre.
Karoly Ferenczy, unul dintre întemeietorii Școlii de Pictură din Baia Mare, s-a mutat în Szentendre în anul 1889. În Muzeul care-i poartă numele puteți vedea peisaje din Transilvania făcute de el sau de artiști din respectiva școala.
Ce mi-a plăcut, presupunând că în descrierea de până acum n-am reușit să vă spun? Casele mici și cochete, așezate pe străduțe înguste și pietruite (una este atât de strâmtă, încât se merge în șir indian. Merită s-o faceți, așa dați peste o langoșerie absolut delicioasă). Sunt multe restaurante, intime și liniștite, în care se pune muzică bună (preponderent jazz). Noi am mâncat într-unul aflat chiar pe malul Dunării: un gulaș enorm, gata să mă doboare, musaka cu mult ardei roșu, vin de Tokay…
Am fost încântat să străbat aceste străduțe și noaptea, la lumina galben-roșiatică a felinarelor, amețit de parfumul suav al castanilor abia înfloriți (chestie de care nu vă veți bucura dacă veniți în septembrie).
Mi-a plăcut enorm, de asemenea, să casc gura și portofelul prin diverse magazine de suveniruri. Cred că nu greșesc deloc dacă spun că n-am văzut nicio chinezărie, nicio porcărie din aia de Vrăjitoare călare pe mătură, cu ochi din LED-uri, care se zbate în aer deasupra tarabelor cu „amintiri” din România. Într-un singur magazin de ceramică, ținut de un ungur burtos și liniștit, am stat vreo jumătate de oră, și chiar în timp ce scriu acest articol mă uit la vasele cumpărate de la el!
Mi-ar fi plăcut să văd și Muzeul de Etnografie, destul de mare și bogat (case începând din secolul al XVIII-lea), în care înțeleg că se află cea mai lungă cale ferată muzeală din Europa (eu cred că multe căi ferate demne de Muzeu se află în uz în România, dar asta-i altă poveste). Poate data viitoare?
Cât v-aș sugera să stați în Szentendre? Probabil, trei sferturi de zi, dacă vizitați și Muzeul Etno și includeți o seară agreabilă la restaurant. Sau vă puteți caza aici și puteți vizita Budapesta și împrejurimile, căci cazarea e mai ieftină decât în Capitală.
Mai ca nu as crede ca ai uitat, ci ai un motiv special pentru care nu ai facut-o. Totusi, nu pot sa nu spun: nu ai pomenit nimic despre magazinul de Craciun. Din mijlocul verii. Treci un prag, in mijloc de iulie arzator, si te trezesti inconjurat de brazi, stelute si tot felul de Mosi (Craciun)…dar, cel mai important, si de o temperatura care zau ca te face sa te gandesti la iarna si zapada. Nu, nu este chiaaar atat de frig, dar fata de dogoarea (si atmosfera de vara) de afara este o insula a spatiului si timpului absolut salutara. 🙂