Trăsnete și fulgere. Pe Transalpina

Categories România
Am pornit din Obârșia Lotrului sub un cer gri și jos, neprietenos, însă care părea stabil. După zece minute de șofat, peste noi s-a lăsat un nor atât de dens, aproape păstos, încât abia de mai vedeam la cincizeci de pași.

E bine, mi-am zis, dacă suntem în nor, înseamnă că nu mai are cum să ne plouă. Când ieșim din el, scăpăm. Până atunci, punem avariile, înaintăm prudent, ca femeile când din sens opus vine un TIR, și ne bucurăm de traseu.
 Ei, în timpul în care meditam eu despre ce ar trebui să facă norii în următoarea perioadă, a început ploaia. Mai întâi câteva picături răzlețe, care se lățeau pe parbriz, apoi un snop și, în scurt timp, o perdea continuă de apă.
Așa, câțiva stropi pe șosea
Ajunsesem atât de departe, încât era totuna dacă o țineam tot înainte, sau o luam înapoi.  Singurul lucru care a contat a fost sensul în care aveam orientată mașina, deja.
Voala de vezi, dacă poți
Undeva spre Stâna lui Ștefanu a început grindina. Deasă, insistentă, învârtită. S-au pornit vântul, ca un urlet, și fulgerele.
 Știi cum e cu fulgerele, nu? Când stai în casă și le privești pe fereastră, sunt fermecătoare. Dar, când ești singur pe creștetul muntelui și ai metal în: implanturile dentare, termos și mașină, nu te simți prea fericit. Mai ales când un trăznet ca o limbă frântă de șarpe se întinde peste trei sferturi din orizont, din depărtări până aproape de tine, iar tunetul sună de parcă s-ar fi despicat muntele în două, până la rădăcină.

 Da, am citit, mașina e o cușcă a lui  Faraday, fulgerul  nu trece în interior decât dacă stai cu ușa deschisă, am și văzut o emisiune pe tema asta, dar câți dintre voi puteți sta cu adevărat liniștiți când sunteți în mijlocul urgiei?

Adică, știi, e ca și cum în toiul orgasmului tu te-ai  opri și ai zice: hm, ce mare lucru, m-am prins cum stă treaba, e doar o legătură  între neuroni, ia să stau eu calm. Poți să faci asta?

În creștetul creștetului, perdeaua de apă s-a transformat în fluviu. Pe parbriz, înaintea ștergătoarelor avem tot atâta apă ca în spatele lor.  Dincolo de botul mașinii vedeam doar o  pâclă alburie;  înaintam cu 1 km/h și tot mi se părea că am viteza prea mare, că dau în prăpastie.Apoi, în trei minute, ca și cum natura ar fi pocnit amuzată din degete, hocus-pocus, s-a limpezit cerul.

Norul mi-a mai tras un jet de final în cap, împrăștiat și subțire, apoi a fost luat pe sus de vânturi și dus să plouă în altă parte, eu sper că la cabana din Obârșia Lotrului, unde mâncasem un păstrăv scump și execrabil gătit.
Lumina de la capătul… șoselei
Am tras mașina pe dreapta și ne-am pus pe făcut poze. Adică eu făceam poze și nevastă-mea îmi spunea că nu e bine, mai bine mă uit dincolo, unde a apărut curcubeul. Are și ea dreptate, săraca.
La coborâre a fost senin. Cerul, recent primenit, era de un albastru grecesc, cam cum e Marea Egee când o tulbură elicea uriașă a  feribotului. Șoseaua lucea de parcă fusese recent lăcuită și pe tot muntele, cât vedeam cu ochii, eram doar noi.
Albastrul de care vă vorbeam, pe undeva prin text

 

Așa ce mi-a venit să-mi iau câmpii!

Lasă un răspuns