Scriu acest articol doar ca să vă spun că sunt un prost. Bucurați-vă că nu scriu mai des pe tema asta: v-aș fi trimis un newsletter pe zi, dacă m-aș fi ținut de subiect.
Sunt un prost pentru că am stat în portul Ermioni, din Grecia, doar vreo oră, cât am așteptat un ferry.
Și am făcut numai vreo trei poze. Mi-a plăcut atât de mult locul, încât n-am putut să-l fotografiez. Nu știu dacă vă-nchipuiți cum vine asta. Vă-nțeleg, nici mie nu mi se întâmplă prea des.
Ar fi trebuit să stau o zi acolo, să mănânc pește, să beau limonadă și cafele pe malul mării, la vreuna dintre tavernele minunate de pe faleză.
În portul ăla am fost fericit. Știți cât de greu e să scrii despre asta, da? Fericirea e de multe soiuri și, în general, de nedescris.
(Ca și durerea și cam tot ce e important în viață.)
Să zicem că era vorba de o liniște profundă, de lumina aurie a soarelui, de apa golfului Saronic, verde-albastră și liniștită, pe care pluteau bărci multicolore, de pescarii care își reparau concentrați, dar fără grabă năvoadele, aruncându-și din când în când vorbe domoale, de munții cu vegetație rară și scundă, care înconjurau marea ca o potcoavă.
Niciun ton răstit, niciun claxon, nici un motor turat.
Cât am băut o cafea, la una dintre mesele frumoaselor taverne de pe mal (scaune albastre, fețe de masă în carouri alb cu albastru), un iaht cu pavilion englezesc s-a despris încet de chei, abia auzindu-se: femeia ridica ancora, bărbatul ținea cârma, un jazz abia auzit ieșea din cabină.
Vi se întâmplă să ajungeți pe acolo? Stați mai multe ceasuri, fiți mai deștepți decât mine- nu e prea greu, de altfel.
PS: Din câte înțeleg, și orașul Ermioni e fermecător, nu doar portul. Dar am fost atât de prost, încât l-am ratat.
