În Andros am avut senzația că mi s-a regizat ceva. Ca și cum aș fi nimerit într-un reality show în care toată lumea, cu excepția mea, joacă un rol bine stabilit. La sfârșitul reprezentației mă așteptam ca decorurile să fie strânse de tehnicieni grăbiți și impersonali, iar mie să mi se arate camera ascunsă.
Am ajuns în oraș pe la ora 19. Lumina era aurie, liniștea- deplină.
Din parcare urcăm într-o piață mare, în latura căruia e statuia unui om cu o traistă pe umăr. Aș fi mincinos să pretind că merită să ajungi aici pentru a vedea așa ceva. Găsești oameni cu sacoșe în orice Mall, în fond.
Dar nu și astfel de perspective:
Sau, dacă vă apropiați și mai mult și schimbați puțin unghiul:
Până aici e frumos, dar oarecum obișnuit în Grecia. Ca o bicicletă verde într-o parcare de biciclete verzi. Seara magică e, însă, abia la început.
E liniște. Parcă prea liniște. Neobișnuit de liniște. Obloanele sunt trase, portile sunt încuiate, totul este nemișcat și pustiu. Avem o senzație de ireal.
Pe strada pe care, mai înainte, era doar nevastă-mea, apare o babă. Probabil pentru contrast. În sfârșit, oameni!
Tinerica ne aruncă o privire lungă și prietenoasă, apoi pleacă agale spre capătul străzii. Are un drum de douăzeci de pași.
Mișcarea ei subliniază și mai bine nemișcarea locului. Nu latră câini, nu foșnește vreun copac, nu țipă oameni. Nu-i nici măcar un greiere care să rupă tăcerea serii cu un țârâit.
Frumoasele case par pustii:
… și supravegheate cu sofisticate sisteme anti-efracție. Vă rog să mă iertați dacă par extaziat, dar chiar așa sunt. Eu vin dintr-o țară în care, dacă nu-l legi cu lanțul, ghiveciul cu flori e furat peste noapte.
Până și tavernele sunt goale:
E ca în basmul pe care-l citeam în copilărie, acum mai bine de 30000 de ani. Ăla cu individul care scoate toți copiii dintr-un sat, cântându-le la fluier. Cu diferența că aici este evacuat tot orașul.
Suntem pentru prima dată în zonă, deci ne orientăm cu ajutorul ghidurilor turistice. În ele scrie că orașul are un centru care pe care trebuie, e obligatoriu și imperativ să-l vizitezi. Ne conformăm. Adică o facem cu plăcere:
Încep să apară oamenii. Îi zărim undeva, departe. Iar asta, în acest caz, nu e rău. Adică faptul că apar oameni e bun.
În fața noastră se deschide o stradă uluitoare, largă, pietruită, care urcă ușor pe spinarea unui deal. De-o parte și de cealaltă sunt magazine….
… majoritatea închise, probabil pentru siesta dintre orele 16 și 20. Sau 22.
Strada principală e ca o coloană vertebrală. De ea se leagă corpul orașului, împrejurul ei crește. Nu oficial, dar sigur îl susține. Aici se face comerțul, aici se adună oamenii, aici bate inima locului:
În capătul ei (doar giurgiuvenii zic: în fundul ei) e un palat. Am senzația că nu putea fi altfel:
Da` să știți că sunt case frumoase și pe laturi. Eu așa socot, și nu îndrăznesc să mă contrazic:
După ce nu m-am mai uitat la case, am pus ochii pe un popă. Mititel, bătrâior și risipind calm împrejur. Nici n-aveam cum să fie altfel, în orașul lui. A coborât liniștit strada, parcă venind din ceruri. Salutând ușor și schimbând o vorbă cu mulți.
Aș putea să vă spun că se ducea la slujbă, dar am convenit la începutul articolului că nu vă mint și, oricât ar fi de dificil, trebuie să mă țin de promisiune. Adevărul e că se ducea la tavernă.
Să bea o cafea, să schimbe o palavră. A stat acolo, moțăind ca un motan pe cuptor, până târziu în noapte:
Ne-am așezat la o masă, am cerut mâncare, prăjituri și cafea.
Sub ochii noștri uimiți, orașul își trăiește viața tihnită. Nu văd picior de turist. Pentru că e mai și pentru că, slavă Domnului, oamenii aleg locurile celebre, consacrate și mai nu știu cum. Se duc până și în Paralia Katerini.
O bătrână aranjată, dar care pare de condiție modestă, iese în oraș:
Mi-ar plăcea să apuc vremea în care româncele ca ea pot ieși, curate și decente, la o cafea. Fără să se teamă că în felul ăsta rămân fără bani de vitamine pentru ele sau pamperși pentru soți.
A stat două ore liniștită, alături de un bărbat care se uita în tabletă, cu cel mai firesc aer din lume:
Mi-ar plăcea, de asemenea, să apuc vremea în care bărbații români ies la tavernă/bar/restaurant/ce vreți voi pentru o cafea, o apă și o mie de vorbe schimbate cu prietenii. Fără să bea două votci proaste și trei beri, ca să le stingă.
Credeți-mă pe cuvânt: așa pace n-am mai cunoscut de prea multe ori în viața mea.
Tavernele nu au muzică, oamenii nu se grăbesc, nu se răstesc. Copiii sunt supravegheați de departe, cu ochi absent. Se joacă în oraș așa cum mă jucam eu pe coclauri, într-un sat mic, când aveam doar câțiva ani:
Cu animale, cu cercul, cu bicicleta, cu creioane colorate. Cu toate alea de jucat:
Este o pace pe care, dacă aș fi deștept, aș încerca să o descriu în cuvinte. Sunt constrâns de situație să mă rezum la imagini:
Vă mai spun că am trăit această minune într-o seară de miercuri. Nu de sărbătoarea națională, cruce roșie în calendar sau altceva. Miercurea. E o altă dimensiune. Una pe care nu o poți înțelege decât dacă ajungi acolo.
Am plecat târziu, după ora 23.
Multă vreme, ca să nu rupem vraja, n-am schimbat nicio vorbă între noi. Am șofat cu geamul coborât, în mașină intra căldura blândă a nopții, înmiersmată cu parfumul ierburilor de munte. Am pus un jazz domol.
Cred că nu exagerez dacă spun că am fost fericit. Așa cum vă doresc și vouă, indiferent dacă citiți sau nu și chestia asta.
