Andros. Unu la mână

Eu am un criteriu precis după care judec locurile: dacă simt sau nu nevoia să le pozez. Unde nu scot aparatul din geantă e cazul să nu mai revin. În Andros l-am ținut atât de mult la ochi, că mi se invinețise pleoapa pe rotund, unde o lipeam de vizor. Lumea mă întreba dacă m-a bătut nevastă-mea și eu recunoșteam că nu, ea nu face niciodată asta, dă doar la ficați, ca milițienii, să nu lase urme.

Raiul pe pământ e Andros, frate. Și soro.

Părerea mea e că domnul autor al Bibliei, dacă avea oportunitatea de a vizita în prealabil una dintre insulele Cyclade, ar fi descris altfel Paradisul. Să-ți imaginezi un loc în care curg râuri de lapte și miere e banal și dăunător sănătății. Să visezi la pomii fructiferi pe care-i găsești în livezile Raiului e fleoșc. Ce dracului, caiși găsești și în Urziceni.

Dar insulele Cyclade nu. Să le luăm pe rând, ca la școală. Azi, Andros.

Am stat aici:

Nebunie. NE-BU-NI-E! Când mă gândesc la insula asta, la cum m-am simțit acolo, mă însuflețesc așa de tare, că-mi vine să pup toată lumea întâlnită pe stradă. Mă râzgândesc doar când văd pe lângă cine trec. Mi-aș umple buzele de coji de semințe, dacă mi-aș săruta vecinii.

Da, știu. Andros e departe. Se ajunge greu. Dacă vrei să stai cu ștaif, poate fi un pic scump. Dracului, două zile s-ar putea să te coste cât o juma de zi de stat în padocul ăla de scânduri cu perdele, care la Mamaia se cheamă baldachin. Nu pot să vă zic eu pe ce să dați banii că, dacă aș putea, v-aș zice să mi-i dați mie, mângâia-v-aș portofelul pe interior.

Sunt multe de spus despre Andros. Să vedem ce-mi iese.

Un prim lucru ar fi că e o insulă minunată pentru călătorii. Cu mașina sau, și mai bine, cu bicicleta. Drumurile arată așa cum le vezi:

 

Peisajele, cam așa. Mare de cicoare într-o parte, munte domol în cealaltă:

În majoritatea lunilor de vară, aerul e greu de parfumul unei plante al cărei nume nu-l știu, dar care mă face fericit. O fi cimbru? N-am habar. Ce știu e că insula miroase ca o băcănie de mirodenii. Îți poți închipui asta?

Găsești de toate în Andros. Stâncă, vegetație, râuri, poduri, case superbe. Și semnele unei hărnicii de care cei cu prejudecăți nu i-ar vedea în stare pe greci.

Pe aproape toți munții insulei sunt garduri din piatră. Lespezi grele, unele de sute de kilograme în greutate, sunt înfipte în stânca muntelui, iar între ele sunt așezate mii de alte pietre. Fără niciun liant, stau așa de secole. Se numesc kserolithies și se spune că ar avea pe puțin o sută de ani. Alții pretind că ar fi mult mai vechi. Tot ce se poate. Pe insulă s-a locuit continuu în ultimii 4000 de ani, iar istoria ei e departe de a fi lămurită. Poate le-or fi făcut dacii, mai știi?!

 

Rostul acestor ziduri pare să fi fost acela de a stabiliza pământul și de a delimita proprietățile. Alții spun că ar avea și rol de paravânturi- în unele luni, vijelia suflă cu putere dinspre mare. Să fie așa?

Multe dintre lespezile verticale sunt mai înalte decât mine (am 185 de centimetri când stau pe călcâie) și au, cum v-am spus, sute de kilograme. E greu să ridici una, darămite să o cioplești, să o cari la locul potrivit, să o fixezi și restul, într-o căldură de cuptor. Și toate astea, ca să stabilizezi… un munte (pe care, în general, nu e cultivat nimic).

Adică, stai. La mine în cartier se lucrează de trei luni la repararea unei alei, iar grecii au ridicat niște pietre ca să stabilizeze alte pietre? Ori ei erau tâmpiți, ori noi, care credem teoria asta.

Sunt multe unghiuri care o să-ți amintească de Toscana. Sau invers: dacă nu ai ajuns încă în Toscana, când vei ajunge o să-ți amintești de Andros. Terase, conace în mijlocul pinilor, chestii din astea, după cum vedeți:

Cum îți tot spun, e de-ajuns pentru un concediu reușit dacă iei mașina (ideal, bicicleta) și dai ture pe insulă.

Dar nu mi se pare cușer să vă las în drum. Mă gândesc să vă arăt cum arată orașul care dă  numele insulei. Ne aflăm pe Andros, vă reamintesc.

Dacă intri pe unde trebuie, ajungi într-o parcare uriașă. Și gratuită. Că grecii nu-s căcăcioși, ca românii, să-ți ia pielea de pe tine pentru o parcare. Deși locurile în care pot construi parcări sunt puține, din cauza reliefului.

Te dai jos din mașină. Pui alarma, apoi te întorci și o dai jos și pe nevastă. Așa. Ei, ce vezi? Uite, cam asta. Un loc pe care-ți vine să-l pozezi milimetru cu milimetru. Îți dai palme: cum dracului de-am avut norocul să ajung aici?

Faci un pas, mai tragi o poză:

Apoi alta:

Apropii, îndepărtezi. Orice ai face, găsești o zonă superbă, care merită pozată:

 

Vezi un mic far pe un ciot de stâncă. Parcă l-au pus acolo să facă o compoziție cu restul de cetate de pe țărm. Apeși încă o dată pe declanșator:

Lași aparatul, te uiți și încerci să te îmbibi de Grecia. Știi ce te așteaptă când revii în București și cauți să-ți faci provizii. Ca hârciogul toamna, înainte de primul ger. Doamne, de n-aș uita niciodată cum e aici!

Apoi începi să urci din parcare. Sus e orașul, știi asta din ghiduri. Ce te-o aștepta?

 

Nota autorului: aici autorul s-a oprit brusc. Va continua altădată, sau nu va continua. Treaba lui, nu e angajatul cuiva, scrie după moft. Până atunci poți să citești despre alt loc minunat. Ciuz!