Îți scriu azi despre două locuri interesante și foarte puțin vizitate, în care ajunge atât de puțină lume, încât ai foarte puține șanse să auzi vorbindu-se românește, bulgărește sau sârbește.
Pylos
Nu știu dacă localnicii se numesc piloși, dacă au mai multă influență decât grecii fără pile, dar sunt sigur că în zonele vizibile n-au mai mult păr decât restul grecilor pe care i-am întâlnit în călătoriile mele.
(Despre o etimologie paralelă, conform căreia prima așezare istorică s-ar fi putut numi Pulos nu mă pot pronunța, pentru că toți localnicii poartă pantaloni, deci îmi lipsesc datele concludente)
Ce știu sigur este că locul e amintit constant în Odissea și Iliada („nisiposul Pylos„), ca reședință a unui bătrân foarte înțelept, Nestor, sfătuitorul grecilor în războiul cu Troia. În vremurile alea „primitive” oamenii deștepți erau adeseori și bogați, căci bogăția le îngăduia accesul la educație- o calitate la care majoritatea teleormănenilor pufnesc azi cu dispreț.
Iată aici o reproducere a Palatului lui Nestor:
Dacă spun că pare să fi fost făcut în anul 1300 î. C. cred că vei înțelege gradul de dezvoltare al civilizației miceniene, din care face parte și Pylos. Pentru ceva efect emoțional adaug faptul că aveau rețea de apă curentă și se spălau în cadă, iar pe tratamentele de înfumusețare ale femeilor ar putea fi invidioase și damele contemporane.
Probabil trei sferturi dintre români i-ar admira pe grecii din vechime și pentru grătarele grandioase, descrise așa în Odissea:
„Când soarele din strălucinda mare
Ieși pe bolta cerului de-aramă
Sosiră ei cu vasul lor la Pylos
A lui Neleu temeinică cetate.
Pe mal aveau pilenii sărbătoare
Cinstind pe-al mării zeu albastru-n plete
Buhai murgani jertfeau pe-a lui altare
În nouă șezători. La fiecare
Ședeau bărbații stol câte cinci sute
Și vite aveau în față câte nouă.
Gustau cu toții fripte măruntaie
Și zeului ardeau alese buturi”
N-ascultau manele și grătarul nu era stropit cu agheasmă de popă, dar explicația e, desigur, gradul lor de înapoiere.
N-a mai rămas mare lucru din această capodoperă arhitecturală. A fost distrusă de un incendiu puternic la o sută de ani de la construire, iar de restul s-au ocupat oamenii și timpul. În sit se pot vedea acum câteva fundații și resturile unor căzi din piatră.
Acum, Pylos e un port mic, cochet și liniștit, în care ajung rar turiști și încă și mai rar războinici. Eu aveam un spray cu piper și un briceag multifuncțional în rucsac, dar cred că asta nu mă face războinic.
Apa e minunată iar liniștea e deplină. Oamenii, atât cât i-am văzut eu, sunt calmi și dedați taifasului, ca-n orice loc scăpat de trepidațiile comerțului sau ale turismului.
Sunt câteva case frumoase, majoritatea pe faleză:
Sunt, de asemenea, și ceva taverne în care poți să mănânci sau să bei:
Piața centrală, aflată chiar în capul portului, este un imens loc de simțit bine, în care-și alătură mesele umbroase câteva taverne cu prețuri bune.
Pe una dintre străzile care se desfac din Agora se merge către…
Methoni
Un mic oraș vechi și liniștit, în care nu vei întâlni nici foarte mulți localnici, darămite turiști.
Importante, cu case vechi și atmosferă bună, sunt doar două străzi, pe care le vezi bifurcându-se în poza de mai sus, în spatele statuii popii.
Într-un ceas de căscat gura le parcurgi fără probleme. Poate și mai repede, dacă nu ești genul care să se uite-n vitrine sau să stea la o cafea, într-un colț umbrit de trotuar.
Foarte aproape de oraș, la doar câțiva kilometri depărtare, este Castelul Methoni. La zidirea lui au pus osul, pe rând, venețienii și francezii, după cum vezi aici:
Dacă ai răbdare și citești ce scrie în poza de mai sus, o să vezi că făceau o aripă importantă, pornind de la zero, fără AutoCAD și altea alea, în câte-un an. Probabil consumau mai puțin timp cu studiul de fezabilitate și contestațiile și mai mult timp cu roaba și mistria.
Iată intrarea în Castel:
Mare parte din ansamblul original este distrus. Dar au rămas suficiente repere, iar altele au fost reconstruite, ca să-ți poți imagina măreția acestui avanpost:
Trage-te câteva minute la umbră și închipuie-ți cum trebuie să fie arătat acest loc acum câteva sute de ani. Cu toate zidurile intacte, cu acoperișuri, case civile frumos decorate, ateliere ale diverșilor meșteșugari, animale și mirosuri de mâncare.
Când te crezi nemuritor și-ți închipui că de durerea ta de dinți se ocupă însuși Dumnezeu, e bine să-ți aduci aminte că tot asta credea că și un genovez, și uite că s-a înșelat 🙂
Un donjon, sau cum s-o numi, aflat la câteva zeci de metri în mare ar putea să-și găsească locul în orice ilustrată despre Grecia sau, de ce nu, în filmele cu stafii și alte drăcovenii hollywoodiene:
Am stat minute bune pe metereze și m-am uitat la adolescenții greci care se scăldau, în curul gol, într-o apă pentru care alții bat drumul până în Caraibe:
Ăștia, norocoșii, veniseră direct de acasă, îmbrăcați cu țoalele lor de zi cu zi, își aruncaseră chiloții pe stânci și se bălăceau ca niște rățoi lipsiți de griji în apa ca o peruzea lichidă:
Ce să-i faci? Asta-i viața, unii se scaldă în Neajlov, alții aici. Pace s-avem cu toții, că de rest ne-om ocupa.
PS: aruncă un ochi și-ntr-un alt loc din Peloponez, s-ar putea să te tenteze, dacă ai cale pe-acolo:
Dimitsana. Un loc prin care ar trebui să treci, dacă străbați Peloponezul
