Vlad. Un nou film românesc, la fel ca alea vechi

M-am uitat aseară la Vlad, serialul românesc despre care se vorbește de parcă ar fi mai mult decât Casablanca, Nașul și Kill Bill puse laolaltă și amestecate cu o bucată bună de Ciac Noris. M-am uitat e cam exagerat spus; după douăzeci de minute am schimbat canalul pe unul în care un individ cam sărit de pe fix gătea un șarpe mort de trei zile, fără SMURD la cap. Mi-a plăcut mai mult partea cu șarpele decât partea cu Vlad. Nu mă abțin să vă zic de ce.

Prima scenă pe care am văzut-o în Vlad era un joc, cred că poker, la care participau doi scorțoși. Tineri, costume scumpe, ceasuri de jdemii, figuri ațoase, crude și foarte concentrate. Ăștia, care evident și-ar fi dorit să se sugrume reciproc, își aruncau replici scurte dar bănuitoare și pretins profunde. Era un fel de poker între Șecspir și Dante criminali, abia eliberați de recursul lui Tudorel. Conversație falsă, cum sunt mai toate conversațiile din filmele românești.

Infractorii români din filme sunt întotdeauna artificiali. Cine scrie replicile alea de doi lei n-a citit niciodată o stenogramă dintr-un dosar DNA. Știți cum vorbesc gulerele albe românești, când se sună unii pe alții? Își scot organul mai des decât ar face-o dacă ar avea prostată în ultimul stadiu. 99% dintre discuțiile lor încep așa: „Salut Gică. Ce pula mea are, mă, Ghiță, n-am stabilit noi cu el că facem așa, futu-i curu lu nevastă-sa?”

Gulerele albe românești arată ca Dorin Cocoș, Borcea sau Codrin Ștefănescu. Un fel de sculer-matrițeri trimiși la Școala de Arte și Meserii în Furat. Dacă-i scufunzi în trening și-i pui pe linia lu 41 nu-i deosebești de șuții care fură pieptănul din buzunarul de la spate al pensionarilor.

Discuția dintre subalternul Marin Moraru și șeful Toma Caragiu, în capodopera Monstrul, e de o mie de ori mai credibilă, deși a fost turnată într-o vreme în care fiecare cuvânt era verificat de cinci cenzori. „Avea un stilou cu peniță de iridium…” ar suna în filmele românești de acum la fel de insipid ca o reclamă la capsule pentru uscăciune vaginală.

După aia decorurile, tată.

Prima scenă e filmată într-un soi de palat privat. Ceva gen Suleiman, da fără atâta haur.

A doua scenă e filmată în deja celebrul apartament bășit de bloc ceaușist: linoleum pe jos, pereți din humă vopsită căcăniu până la jumătate, cu linie din aia despărțitoare între jumătatea de jos și jumătatea de sus a peretelui. Eu nici nu știu de unde dracu fac rost de apartamente din astea, pentru filmări. Presupun că sunt decoruri din studioul Buftea.

 În apartamentul ăsta, în care sigur picură apa la closet și ghiveta din bucătărie și pe aragaz e o ciorbă nesărată și lungă, are loc o conversație de te crăcești între un tată și fi-sa. Ca și ăia care se ocupă cu pokerul, ăștia doi discută în poante învățate dinainte. Dacă ar veni fiică-mea și ar vorbi așa cu mine, aș duce-o să-i facă analize de sânge. Poate chiar i-aș lăsa o pleoapă în jos și m-aș uita cu lanterna în ochi, să n-aibă vreo pupilă dilatată.

După ce se încolțesc ei așa în apartament, fi-sa apare brusc pe o uliță de țară. De-aia cu garduri de platband vopsite în toate culorile, neasfaltată și fără apă curentă la căcăștoarea din fundul curții. Ce dracului caută acolo nu se spune. Poate e luată de vreun vortex și aruncată la întâmplare, da chestia ciudată e că fata nu se miră. Nu, ea merge pe uliță într-o direcție, presupun că spre chioșcul sătesc.

Mă, și-n drum îi iese ta-su. Să mor eu. Aia, care se uita în mod clar înainte, îl zărește pe ta-su în ultima clipă, de parcă bulangiul stătuse ascuns după vreun stâlp din ăla gros de înaltă tensiune și hop, îi sare în peisaj ca polițaiul cu radarul. Sau fusese și ăla adus tot așa, de vreun vortex, la întâmplare dar fix în fața lu fi-sa. Mă ce dracu, deja mă băgați la idei.

Ta-su, normal, o ia la ștangă pe fi-sa. Ca la Vaslui, doar că mai parfumat. Șarpele bătrân o constrânge pe vipera aia tânără să facă niște chestii nasoale rău. Ea nu vrea, c-o iubește pe următoarea victimă, dar până la urmă cedează, fiindcă în joc e soarta surioarei ei, care e bolnavă și trebuie operată undeva afară, că aici e și scump și e și cu bacterii.

După aia, ia fii atent aici, fi-sa se plimbă printr-un parc. Nasol, cu trepte rupte, nu IOR-ul în care Negoiță schimbă bordurile în fiecare sâmbătă, dacă n-are timp și miercurea. Pe deasupra lor trece o conductă groasă și ruginită, apa din lac pare cleioasă, ce mai, nasolie mare de tot, decât să ieși într-un parc din ăsta mai bine pui pe peretele din sofragerie un tapet cu pădure și te uiți la el vreo două ore, dând din craci pe bicicleta magnetică.

Mă, al dracului, și-n parcul ăla apare ta-su. Tot așa, de nicăieri. Eu pun pariu că dacă fi-sa se ducea pe Marte cu mașina lui Elon Musk, de după vreun munte din ăla roșu apărea tacso, învârtind pe dește cheiade contact de la robotul Curiosity: „ ce faci, fată? Ete, am venit și eu să iau nește Eugenii, că filmează nește băieți un film românesc de rahat și li s-a făcutără foame la artiști”.

În doar vreo zece minute de film, ăștia doi vizitează mai multe locuri DIFERITE decât reușesc eu să bat în vacanța mea din mai.

Acum, na, cum ziceți și voi, poate vouă vă place. Eu la al doilea episod nu mă mai uit. E ceva mișto de tot la televizor, cu niște tâmpiți care caută aur cu excavatorul prin Australia .

Enjoi la capodoperele universale românești, tăticu.