Ce vei citi în articolul următor: cum arată Folegandros, cum arată tavernele, de ce trebuie să urci până la mănăstirea din deal și un pont pentru o tavernă cum nu cred că ai mai încercat.
Folegandros e o insulă mică. Are doar 33 km pătrați și vreo 700 de locuitori. Sunt trei așezări: Chora e cea mai importantă și aici am stat anul trecut, în mai. La celelalte două ajungi foarte ușor cu mașina.
Așa cum sper că sunt de acord majoritatea bărbaților din lista mea, mărimea nu contează. În tot cazul eu asta susțin și până la urmă o s-o conving și pe nevastă-mea de acest mare adevăr, care lui Buddha i-a scăpat pentru că mintea lui era la alte prostii.
Vreau să zic, la ce ne trebuie nouă o casă mare, când ne descurcăm și cu una mai mică?
Dacă ești de acord cu asta, că mărimea nu contează, poți să citești mai departe despre Folegandros.
Omul la care care am stat (plin de farmec tipul, dacă vrei o să-ți scriu în viitor despre el; absolvent al Facultății de Fizică din Salonic, vopsea rame de geam și asculta jazz) spune că în studenție îi era rușine să recunoască faptul că e folegandrian.
Când colegii lui se lădau că sunt din Santorini sau alte insule celebre, el se făcea că plouă chiar și pe secetă. Asta se întâmpla prin 1980 și ceva. Folegandros era atât de pastorală, de „rămasă în urmă”, încât să spui că ești de acolo era ca și cum ai fi strigat în Times Square că ești din Dărâmata, Teleorman, iar tac-tu e genul de bețiv care se relaxează noaptea în șanț, lins de maidanezi.
Dar mai apoi în Folegandros a venit PSD-ul la putere și lucrurile s-au schimbat radical în bine. Stați puțin, am vrut să scriu că s-a intensificat turismul, banii au început să se adune și Folegandros a ajuns un „obligatoriu de văzut”. Despre PSD, de fapt, n-am ce să scriu de bine.
Cum vă ziceam ceva mai devreme, dacă vă aduceți aminte, noi am stat în Chora. Chora e cuvânt care înseamnă aproximativ „oraș”, dar șmecheria e că nu orice oraș e „chora”. De obicei, el indică „orașul mare”, sau principal.
În Folegandros, Chora s-a dezvoltat împrejurul Castrului. O să-ți scriu în viitor despre castru. Deocamdată hai să vezi cum arată orașul.
E cicladic sută la sută. Ziduri albe, ferestre și uși albastre. Alei vopsite cu solzi albi, multe bougainvillea și limes. Nenumărate biserici, majoritatea având cupola rotundă.
Peste tot oameni binevoitori și relaxați. Și mari iubitori de flori!
Tavernele? De vis. M-aș fi mutat de la una la alta, dacă aș fi avut timp. Prețuri decente (pentru comparație: 2 euro cafeaua, cam cât mă costă și la terasa din cartierul bucureștean). Fără muzici stridente, fără țipete, fără bețivi.
La o tavernă s-a ocupat de noi un „chelner” român. Giani, dacă-ți vine să crezi. Băiat cumsecade, arătos, muncitor. E acolo în fiecare vară, o să-l întâlnești și tu dacă ajungi în zonă.
Seara- atmosferă de basm. Multe lumini, puțin zgomot, miros de lime și de mare.
Un lucru pe care ai să-l observi dacă ești atent este suprapunerea straturilor istorice. Când au construit un zid, oamenii au luat pietre de pe unde au găsit. Nu trebuie să te miri dacă o intrare e străjuită de un stâlp „recuperat” de la o mănăstire părăsită sau o fereastră include elemente anterioare casei.
Nu se fură. Cei de la terase își lasă marafeturile în stradă, când închid prăvăliile.
Am trecut două zile pe lângă mașina poliției, un hârb care se stricase undeva în pustiu. A treia zi l-am văzut remorcat de un tractor. Nici nu știu la ce ar trebui poliție într-o astfel de insulă. Probabil nu s-a găsit altă meserie lejeră pentru finul primarului, sau așa ceva. Noi n-am văzut niciodată polițistul în insulă, la infracțiunile cu care (nu) se confruntă poate să fie mereu în concediu.
Insularii din Folegandros sunt în majoritate bătrâni. „Tineretul” fuge pe continent, la viață „adevărată” și slujbe mai bine plătite. Aici, în Folegandros, se trăiește din turism și conexe.
Am mâncat vreo două seri la rând cu astfel de bătrâni. E o tavernă veche, pentru localnici, în care se gătește tradițional. Foarte izolată- am ajuns la ea trimiși de gazda noastră.
Cred că-ți închipui că localnicii n-au avut secole de-a rândul roșii, ridichi sau alte bunătăți. Carnea de capră, laptele și pastele au fost hrana lor de bază. Exact asta am și mâncat.
Dar nu despre mâncare vreau să-ți vorbesc, ci despre oamenii din tavernă. Mai în fiecare seară aceeași. Liniștiți, calmi, așezați. Deși mâncau și beau, comunicarea părea să fie mai importantă pentru ei decât hrana.
Cu noi s-au purtat foarte firesc, deși eu și nevastă-mea eram singurii străini pe o rază de kilometri buni. Și-au văzut de-ale lor, fără să ne spioneze cu coada ochiului sau fără să încerce să ne descoasă.
Unul dintre ei era arhitect, om cu dare de mână și casă în Atena, afară de cea de pe insulă, dar stătea cot la cot cu acei fermieri bătrâni.
Într-una dintre seri am ajuns la masă exact când la televizor se dădeau rezultatele alegerilor parlamentare. Se vedea că îi pasionează, dar au rămas la fel de civilizați, fără contre sau înjurături.
Ah, am uitat să-ți spun costul mesei: câțiva euro, până-n 5, mâncarea și băutura de fiecare. Da, ai citit bine: până-n cinci euro.
Știu că tu ești obișnuit să auzi că grecii sunt puturoși, așa că hai să-ți arăt ceva: cum au terasat puturoșii ăștia mai toate pantele din insulă.
Cred că-ți dai seama ce efort presupune asta, nu? Gazda noastră ne-a spus că, până în urmă cu zece, douăzeci de ani, fiecare familie avea un zid pe care trebuia să-l țină în bună stare. Dacă îl stricau șuvoaiele din iarnă, oamenii veneau și-l reparau.
Șapte sau opt luni din doisprezece, pe insulă plouă puțin și terasele au fost metoda prin care oamenii au ținut apa pe loc și au reușit să cultive câte ceva- vie, câteva parcele de grâu, un măslin sau doi. Acum, de-a lungul acestor terase vei găsi poteci bine întreținute, pe care te poți plimba de-a lungul și de-a latul insulei.
Odată, pe când stăteam la umbră și beam un vin, am văzut doi oameni care tăiau buruienile de pe o astfel de potecă publică (sunt cei di fotografia de mai sus). Când și-au terminat treaba pe ziua curentă au lăsat sapele acolo, pe marginea drumului și au plecat liniștiți acasă.
Acum o să-ți spun de ce trebuie să urci până-n Panaghia de pe munte.
Nu pentru mănăstire trebuie să arzi calorii. E banală și cumva în renovare (adică erau schele, dar nu și semne că ar fi folosite la ceva). Însă merită, de fapt mi se pare obligatoriu să urci până la ea pentru perspectiva pe care o vei avea asupra Chorei.
E cel mai bun loc din care poți vedea Folegandrosul. Vei vedea că orașul se prelinge până aproape pe buza ultimelor stânci, de parcă doar un pas mai ar avea până să se prăvălească-n mare.
Îți sugerez să o faci după-amiaza, când se domolește soarele și urcușul e suportabil. Durează vreo douăzeci de minute la pas ușor, pe o alee bine întreținută.
Acum, pentru că ai avut răbdare să citești articolul ăsta, primești un premiu: o să-ți spun parola care îți permite să faci sex cu cea mai mișto femeie din insulă: Thélo na doulépso doreán pros ófelos tis koinótitas. Mergi la Primărie și spune-o exact cum e scrisă aici, iar ei îți vor da voucherul. Succes!
PS: Despre plaje vorbim în viitor. Sper să avem un viitor împreună 🙂
„Chora” acela cred că vrea să fie XOPA , cuvânt care înseamnă „țară”. Până aci am citit petrică, pentru că vorbim ȘI alte limbi, nu numai parțial româna.
O faci pe deșteptul. Știu că sensul primar, vechi a fost „țară”, dar acum sensul uzual este „oraș principal”. Uită-te mai atent când mergi prin Grecia, o să vezi scris „Chora” în foarte multe locuri din „țară” și nu cred că îți închipui că există „Țara Folegandros” din „Țara Ciclade” din „Țara Grecia” și nici nu vei îndrăzni să spui că grecii nu-și cunosc limba.
Ce înțelegi prin „parțial română”? Eu cred că există doar română, mai bună sau mai rea, după putința fiecăruia. Tu, de exemplu, scrii cu majuscule o conjuncție din interiorul unei propoziții.