Cum e cu (unii) români în vacanță

Categories De mâncat și de băut, Grecia

Eram cazați într-un golf fantastic, izolat, la vreo douăzeci de minute de mers cu mașina din Kalamata. Mare albastră, plajă aproape pustie la zece metri sub noi,  o peluză verde în fața vilei și liniște.  Liniște până când…

Până când au venit românii. Când am văzut mașinile cu numere de București și Ilfov în complex, mi-a înghețat sângele în vine. De la 37C, sau cât are lichidul roșu care mă ține în funcțiune, am coborât brusc la 5C cu tendință de gheață la mal.

Dacă vrei să mă acuzi de lipsă de patriotism, te somez să îți aduci aminte că locuiesc în București, locul în care vezi Range Roveruri parcate în fața blocurilor de garsoniere din care gunoiul se aruncă pe geam. Sunt vaccinat contra acestor sentimente la fel de goale ca o conservă din care s-a extras fasolea cu ciolan. Scoatem drapelul din dulap și dănțuim pe lângă el la 1 Decembrie, o dată pe an ne speriem că ni se fură Ardealul și ne precipităm să ne-aruncăm în luptă pentru el, însă cu condiția ca lupta să nu pice în week-end sau altă zi liberă. Cam ăsta e patriotismul nostru așa că să mă lași, te rog.

Am un vecin care îmi oprește apa caldă din subsol, fără să mă întrebe, și apoi mă anunță, cu aerul unui Confucius care tocmai a descoperit secretul iubirii universale, că „suntem în comunitate și trebuie să ne suportăm unii pe alții”.  Într-o zi o să-i trag o mamă de bătaie și-o să-l anunț că „așa e de-acum în comunitate, trebuie să ne suportăm unii altora câte o cafteală”.

Să revenim la oile noastre estivale.

Vilă superbă, dotată cu tot ce-ți trebuie. Terasă imensă, cu peluză până pe marginea falezei. Mare în față, cât vezi cu ochii, încadrată de doi măslini cu frunză crudă în mai. Păsărele care ciripesc, o mâță care vine și cerșește mâncare doar ca să-și facă mâna, că foame nu-i e. 

O plajă de vis. Apă cristalină și albastră, cum cred că varsă Dumnezeu în rai, când vrea să facă o baie la piscină. Plajă bună, pe care erau risipite sute de pietre perfect șlefuite, ovale ca niște boașe de dinozaur.

Cel mult zece oameni care se însoreau și un bătrânel care înota zilnic vreo cinci kilometri, mai mult decât face într-un deceniu singurul submarin românesc, Delfinul.

O zi sau două am crezut că suntem singuri. Din celelalte apartamente nu se auzea nimic. Spre ferestre, să văd dacă e sau nu lumină, nu m-am uitat, din delicatețe. Abia cam în a treia zi am auzit un jazz ușor, abia sesizabil, strecurându-se prin ușa întredeschisă. Apoi am văzut un bărbat care citea concentrat, tolănit într-un fotoliu.

Într-o seară au apărut jeepurile.

Primul lucru pe care l-am văzut în dimineața următoare au fost niște chiloți întinși la uscat pe tufa din fața camerei noastre. Budigăi mari, largi, care probabil se poartă legați la gât, pentru coaie seci, lăsate, în care poți băga la nevoie și un pampers gros, cu zece straturi.

Românul constatate că tufa de pe peluza lui era în umbră și-și adusese nădragii la uscat pe tufa „mea”.

De câteva ori a venit să-i întoarcă, să fie sigur că se usucă pe toate părțile.

Dacă tot ajungea în zona cu soare, își făcea și o serie lungă de selfiuri la moacă, probabil să aibă ceva proaspăt pentru monumentul funerar. Evident, era îmbrăcat doar în chiloții ăia cât pânzele navei școală Mircea, oferindu-mi ocazia să mă bucur de scheletul lui neîmbălsămat.

Asta cu chiloții a fost pistol cu ventuze. 

Dacă a văzut că la mine se usucă chiloții mai bine, s-a apucat să se usuce el însuși, Spartacusul, pe peluza mea. Îl găseam dimineața bronzându-și carcasa sub ochii mei.

Seara a urmat petrecerea.

De-aia în stil românesc, să știe jumătate de Grecie că aici năvălit vlahii.

Sunt sigur că 200 de români cu grătare ar fi făcut mai multă treabă la Sparta decât cei 300 de războinici fără succes. Șefu la persani, Xerxes, ar fi fugit din Grecia mâncând pământul dacă în strâmtoare ar fi dat peste convoiul de români de la Comarnic, cu portbagajul plin de fleici.

În zonă era semnal bun de mobil și minutul costa în Grecia aproape cât în România. Ei, dar asta e o informație pentru fraieri. Vecinii mei, care aveau apartamente de-o parte și de alta a complexului, comunicau oral, așa cum au învățat ei de la mămițicile lor, la țară, când unul e în curtea din spate și ălălalt la poartă, pe uliță, unde crapă semințe și se-njură cu vecinul.

„Vasile, bă, nu uita să aduci uischiu!”, aud dintr-o parte. „Cum dracu să uit, mâncați-aș?! ”, aud din cealaltă parte. „Păi nu știu, bă, da vezi să aduci și farfurii, că astea de p-aci sunt cam mici, mă piș pă ele, parcă e de pomană!” „Auzi, bă, să aduc și niște suc? Am unu galben, unu roșu și altu d-ăla cu bule, de se bese nevastă-ta toată noaptea!” „Te-n pula mea. Adu ce vrei, oricum îl aruncăm pe plajă la sfârșit”.

După ce s-au adunat într-o singură turmă, au continuat să vorbească ca și cum locuiau în cele două capete ale satului din Bărăgan. Nu vorbeau, țipau. Băteau din palme. Tropăiau, trânteau uși, târșâiau scaune, zdrăngăneau cratițe și scăpau pe gresie căni din tablă.

S-a făcut zece noaptea. Unșpe. Doișpe. Mă gândeam că boșorogul o să-și dea duhul și a doua zi văd popa pe peluză, cu cădelnița încinsă. Aiurea. Al dracului stafidit, mai avea viață-n el cât pentru câteva chefuri monstru.

Pe la miezul nopții îmi imaginasem deja vreo treizeci de feluri de tortură, la care responsabilii din Inchiziție nici n-ar fi îndrăznit să se gândească. Îi vedeam beliți, dați cu sare, cu lămâi în bot și mănunchiuri de ardei iuți înfipți în cur, tăvăliți prin miere și lăsați la soare să-i sugă muștele, aruncați pe tubul ghenei de la etajul 10, zvârliți în bungee jumping cu elasticul rupt, puși să facă rafting în fosa septică cu barca găurită și mâinile legate. Asta așa, de antrenament. Restul nu vă spun că mă pârâți la miliție.

Mie, care îmi mod normal îmi ies analizele mai bune decât piloților de supersonice, îmi ajunsese tensiunea în noaptea aia la 25 cu 14. Am zis că o mierlesc înaintea boșorogului.

Cred că unul dintre cele mai frumoase momente ale acelei vacanțe a fost acela când, a doua zi, le-am văzut mașinile plecate pentru totdeauna.

Eram atât de bucuros, c-aș fi dat petrecere. Dar n-aveam cu cine.

3 thoughts on “Cum e cu (unii) români în vacanță

  1. Eu cred ca ai nimerit pe insula gresita. Am inteles ca cel putin pe doua insule nu se fac chefuri la vila. Una e Lelsbos cealalta… abia astept sa o verific!

  2. F. Buna scriere. Este exact asa realitatea noastră, din păcate. O putem schimba dar nu dorim asta numai visăm și o lăsăm asa cum este.

Lasă un răspuns