M-am gândit să scriu despre un traseu montan frumos și lejer, pe care-l poți face într-o singură zi, chiar și într-o formă fizică proastă.
Eu nu merg la munte atât de des cum mi-aș dori din cauza drumului. Centura Ploieștiului e aglomerată, înghesuită și plină de inconștienți care ți se lipesc de bara din spate ca guvidul de stabilopod. Pe segmentul Comarnic- Bran, care durează o eternitate, și pe Budha l-ar apuca dracii, ar scoate degetul mijlociu pe geam și-ar înjura de soartă Guvernul, șoferii și karma mă-sii.
În plus, nu sufăr aglomerația. Nu văd niciun motiv pentru care m-aș simți la munte ca-ntr-un supermarket cu promoție la tigăi.
Și mai ales nu mă duc la munte să mănânc carne și să ascult Salam.
Din toate motivele astea, în ultima vreme am început să mă gândesc mai serios la o zonă intrată, din fericire pentru mine, într-un oarecare con de umbră: Cheia. Am scris recent despre un loc în care aș reveni oricând cu plăcere. Acum urcăm o mie de metri în altitudine și scriu despre un platou alpin.
Dar până ajungem acolo hai să îți arăt ce mai poți face pe parcurs.
Oprești la o biserică, de exemplu. Una liniștită, fără moaște și cohorte de pupători, în care poți aprinde o lumânare în cinstea mea (1 leu bucata, dacă nu vii cu ea în traistă, de-acasă).
E mănăstirea Suzana, despre care a cântat și Elvis Presley. Are pe puțin o sută de ani, dar nu intru în amănunte, că nu sunt ziarul Lumina. Ce-ți spun e că mănăstirea, mică și decentă, e plantată în mijlocul unui spațiu delimitat de chilii și clădiri administrative. Chiliile sunt diverse, au aerul unor case construite succesiv, în stiluri diferite- dar toate, în opinia mea, tradiționale:
E ca și cum te-ai plimba prin Muzeul Satului, dar un Muzeu în care autocarele nu varsă cinci mii de japonezi veniți la pozat. Aici ai liniște, aer curat și pădure oriunde te uiți. Și cea mai puturoasă potaie din univers, care n-a mișcat nicio pleoapă jumătate de oră, cât m-am fâțâit pe la nasul ei:
După ce ieși din mănăstire (n-ai uitat să aprinzi lumânarea pentru mine, da?) intri în pădurea de foioase. Drumul tău e așa:
În Cheia mai poți opri la o mănăstire, fără obligația de a mai aprinde o lumânare pentru mine. De fapt, ar fi frumos să mă inviți la un vin. Eu vin!
Mănăstirea asta se cheamă Cheia și are niște turle faine, ca turnurile de observație dintr-un castel Disney:
Apropo de acoperiș, în curte e un foișor în capul căruia au pus un cartof cu zimți:
Mănăstirea asta este la fel de liniștită precum cea de dinainte. Aproape c-ai crede-o părăsită. Ce-o deosebește de anterioara e faptul că chiliile sunt clasice, un fel de garsoniere identice, dispuse de-a lungul unui corp de clădire în stil vagon, cu un singur nivel.
Sigur că e frumos și lăudabil să intri și să te uiți pierdut la icoanele din care o grămadă de nervoși se uită urât la tine, dar eu am ales să stau pe o bancă așezată sub un tei. Cred că primăvara înnebunești aici:
După ce ți-ai făcut socotelile cu Dumnezeu, ieși din mănăstire și revii pe șosea. În scurt timp ajungi într-o zonă modestă, ternă, din care de-abia aștepți să ieși:
Vai, ce-am mai căscat de plictiseală! Nu tu blocuri, nu tu grătare, nu tu bănci pe care să stai la o sămânță!
M-am suit și pe dealurile dimprejur, dar nici aici n-am găsit mare lucru: doar copaci și frunze, nimic ieșit din comun.
Am trecut de Cheia, pe drumul spre Brașov, iar când am ajuns la fabrica de îmbuteliat apă am părăsit șoseaua principală și am pornit-o pe drumul forestier care urcă pe lângă ea:
Cum e zona? MI- NU-NA-TĂ!
Iar drumul e foarte bun. E forestier, dar foarte bine întreținut. Chiar săptămâna trecută lucrau la el, îl nivelau și-i consolidau marginea.
La o vreme va trebui să tragi mașina pe dreapta, dacă n-ai 4×4. Dacă ai, poți continua probabil până pe platou, mai ales dacă nu-i iarnă sau n-a plouat. Sfatul meu e să nu te aventurezi, totuși. Pe porțiunile mai dificile, de-a latul drumului sunt puse grinzi din beton, pe care roata (ca și piciorul, de altfel) alunecă ușor.
Sună la cabană (găsești numărul pe saitul cabanei Ciucaș, dar și afișat jos, la fabrica de apă) și vin ei să te ia cu jeepul sau, după caz, cu șenileta. 10 lei de persoană, nu-i deloc o avere.
Din locul în care am lăsat eu mașina și până sus, la cabană, am făcut vreo jumătate de ceas, pe un drum care arată așa:
Panta maximă este asta, undeva la 30 de grade măsurate cu precizie, din ochi:
Savanții englezi au descoperit că e mult mai plăcută la coborâre, deci poți să renunți la transportul auto, când revii la propria ta mașină.
Când ajungi pe platou vezi cabana spre care te-am adus:
Pozată chiar de lângă gard, ea arată așa:
Arhitectura e reușită. La amenajare aș avea unele de criticat. După cum vezi, mă uit urât, în ciuda prescripțiilor moderne, care-ți recomandă să-ți arăți fasolele în fiecare poză:
N-aș fi folosit bolțarii ăia la soclu, n-aș fi făcut intrarea prin butoi, că doar nu-i cramă și aș fi renunțat la o grămadă de chestii „tradiționale” din restaurant, dar poți trece peste, mai ales că fiecare cameră are o terasă uriașă, cu vedere bună, iar prețurile sunt absolut decente (6 lei un expresso bun):
Nu m-am cazat, deci nu mă pot pronunța despre asta, că nu lucrez în televiziune, să-mi dau cu părerea și despre lucruri la care nu mă pricep. Dar pot să-ți vorbesc despre împrejurimi:
Când am fost eu, platoul era învăluit într-o lumină dulce și caldă, cam ca-n Toscana. Cu excepția bâzâitului insectelor, absolut niciun zgomot. Și niciun trecător, afară de nevastă-mea, cu care m-am învățat în timp 🙂
M-am așezat puțin în fund, să meditez la niște chestii foarte importante, pe care le amânasem eu de multă vreme, și m-am trezit peste vreo jumătate de oră, dintr-un somn mai adânc ca Groapa Marianelor.
Adormisem în iarba galbenă și mirositoare, care se unduia ușor în jurul capului meu. Simțeam parfum de jnepi, aveam tenul încălzit de soare și aparatul foto pierdut în iarbă, la un metru distanță- căzusem ca înțepat de musca Țețe!
E de stat aici. Pardon, e de plimbat pe aici. Uită-te și tu:
Trasee lejere, pentru oameni care nu urcă pe munte ca „să-și testeze limitele”, ci ca să se simtă bine. Mergi ceasuri în șir fără să-ți iasă sufletul și fără să te plictisești. Apropo, traseele sunt foarte bine marcate, de curând:
Cred că, dacă ești puturos sau fițos, poți cere să fii cărat cu trăsura, ca Regina,
dar eu cred că nu pentru asta ai venit până aici, nu?
Mă bucur sincer că te-ai hotărât să ne povestești și aș fi tare bucuroasă dacă vei recidiva. Mulțumesc pentru iluzia pe care mi-ai dat-o citindu-te: că sunt acolo, hoardele sunt departe și nu contează, toate frumusețile acelea sunt ale mele, nu le împart cu nimeni iar parfumul ierburilor mă va ajuta să trec mai ușor iarna pe care o urăsc sincer.
P.S. Nu ați văzut indieni ? De copilă mi-am dorit să mă mărit cu un cow-boy, să creștem mulți cai și să avem prieteni căpetenii indiene cu care să galopăm printr-un peisaj asemănător cu ce ne oferi tu. Îți imaginezi că nu a ieșit nimic din visele mele. Totuși, măcar un indian..nimic ?!