Astăzi scriu despre un golf albastru, închis în potcoava unui munte semeț. Pe malul golfului sunt o duzină de clădiri din piatră, unele vechi de sute de ani. Și câteva taverne minunate.
Durează doar câteva minute să străbați Limeni. Două sau trei, dacă ești cu mașina. O să mă întrebi: și crezi că merita să scrii despre el? Eu zic că da. Și despre orgasm s-au scris biblioteci întregi, deși nu durează mai mult de două minute decât dacă ești ardelean.
Am dat peste Limeni din întâmplare. Mergeam pe coasta muntelui, urmând linia șerpuitoare a șoselei; de după curbă ne-a ieșit în față un platou amenajat ca parcare, pe care am tras mașina și am zis ceva foarte inteligent: uau!
Aerul cald juca ușor, ca o nălucă, deasupra apei albastre. O barcă albă, cu pânza strânsă, era ancorată în larg. De creștetul muntelui golaș se agățase un nor fin și plat. În îngustul căuș al țărmului erau pete verzui- măslini, poate.
Un strigăt de grec, câteva vorbe doar, au suit spre cer ca o săgeată frântă. Apoi liniște.
Aveam alt drum, dar am sucit volanul spre mica adunătură de case pe care le zăream la orizont. Să tragi dreapta de volan e cel mai bun lucru pe care-l poți face când străbați un loc nou; cu condiția să nu fii pe banda a doua, mișcarea asta te poate duce la descoperirea unor perle de care nu știai, pentru că nu vorbește nimeni despre ele. Despre Limeni, de exemplu, nu e niciun articol scris în română. Deși…
Limeni e ca un mic giuvaer ce sclipește vesel printre pietricele.
Casele sunt din piatră, multe dintre ele turnuri ca ale zmeilor din poveste. Au fost nevoiți să și le facă așa, ca niște mici cetăți, pentru că n-a fost epocă în care cineva să nu încerce să-i cotropească.
E un loc în care, de mii de ani, se trăiește greu. Oamenii de aici au avut spinare de oțel încă din vremea bronzului. Dârzi și nemlădioși, și-au apărat cu îndârjire micul colț de sărăcie.
Și-au transformat templele antice în biserici abia prin secolul IX, după lungi insistențe ale misionarilor. Și nici atunci cu mare chef și pe de-antregul. Creștinismul lor a preluat masiv vechi credințe „barbare”, de care nu se dezic.
Când grecii toți erau supuși turcului, Limeni avea un statut special: singura lui obligație față de turc era să plătească un tribut anual. În tot timpul ocupației turcești, l-au plătit o singură dată. Iar turcii, care știau cu cine au de-a face, n-au trimis titluri executorii, ba chiar au acceptat să numească un grec ca guvernator local.
De la un astfel de guvernator local a pornit și războiul grec de eliberare. Libertate sau moarte, au zis, și au obținut una cu prețul celeilalte.
Până hăt încoace, prin anii 60 ai secolului trecut, zona a avut o puternică autonomie, și-i mergea destul de bine. Apoi lucrurile s-au schimbat, puterea s-a mutat la centru, prosperitatea a cam dispărut și oamenii și-au luat lumea largă-n cap. Cu unele excepții.
Un hotel minunat, în care-mi doresc să stau câteva zile odată, în viața asta scurtă a mea, este casa unei familii vechi de sute de ani. O familie importantă, care n-a părăsit niciodată locul. Este turnul din imaginea de mai jos.
Pe terasa lui am văzut moțăind leneș două femei și zău dacă nu mi-a venit să sar gardul de piatră și să mă alătur lor. Picoteau în soare, întinse în șezlonguri, cu marea aia tulburătoare înainte (zidul e înalt doar pe-o parte, dar spre mare e scund).
Ăsta-i hotelul, iar aici e istoria neamului pornit din gonadele unui orfan: https://en.wikipedia.org/wiki/Mavromichalis_family
Mai sunt multe alte hoteluri în zonă, din care priveliștea îți taie răsuflarea. Dă câteva căutări pe booking și te lămurești. Dar e ușor să-ți închipui cum stă treaba, dacă-ți spun că în poza de mai jos e un complex de vile de închiriat, zidite cu respectarea strictă a arhitecturii locale:
Când mă refer la arhitectură locală, am în cap asta:
Hai să-ți arăt acum strada principală din Mani:
Iată și micul port, cu o plajă amenajată:
În colțul opus al portului este o stradă îngustă, care urcă pieptiș pe munte:
De-acolo e cea mai bună perspectivă pe care o poți avea spre golf:
Și tot acolo este și cea mai frumoasă tavernă din Limeni:
Dacă Dumnezeu ar avea amabilitatea să mă asculte, așa ar trebui să amenajeze intrarea în Rai. După ce scapi de jigodiile alea de draci de pe traseul de urcare în cer, obosit și vai de capul tău, să-ți poți trage sufletul într-un astfel de loc, la o cafea făcută în ibric, înainte de-a trece pe nectarul și veganismele din Rai:
Vom vedea ce va fi. Până atunci, dacă mai ai două minute, ai putea să-ți arunci un ochi și la alt loc din Peloponez.
Pentru mine, comentariile tale despre Grecia sunt exact ce trebuie – amestec perfect dozat de informații, descrieri, umor, peste toate sentimentul de plăcere/bucurie de a te fi plimbat pe acolo. Ești egal, în privința asta, în tot ce am citit scris de tine e aceiași bucurie de a fi văzut, bucurie pe care o transmiți.
Eu iubesc Grecia, nu mai insist. Ce mă nedumerește , este că nu-mi pot explica clar de ce o iubesc atât. Tot ce arăți tu sau am văzut, mi-a fost din primul moment familiar. NU, nu este deja-vu, nu cred în asta. Pur și simplu e un sentiment de liniște sufletească, de relaxare, când dispar încrâncenarea, ambițiile, orgoliul prostesc… Poate că , fiecare din noi, avem în noi, un bagaj din fragmente mici de bucurii, clipe de plăcere, pe care le-am adunat și de care nu mai suntem conștienți, luați de viață. Știu și eu, poate că văzând marea, natura, mirosind ierburile alea arse, casele, satele ,la scara noastră, care nu te strivesc, poate că aceste senzații intră în rezonanță cu micuțul nostru bagaj de care vorbeam, de bucurii. Sau pur și simplu vorbesc prostii, mi se întâmplă mai des decât aș dori.
Și mi-am propus, fiindcă am văzut că ai scris mai mult decât am citit eu, să iau pe îndelete toate poveștile tale, poate găsesc răspunsul. Condiția este o după-amiază frumoasă de duminică, eu vin cu muzica.